Era acum sapte ani, o dimineata calda de iunie. M-am urcat in autocar fara sa stiu exact ce ma asteapta. A fost ziua care mi-a schimbat destinul. A fost ziua care m-a tras pe un alt drum al vietii. A fost ziua in care mi-am cunoscut stramosii.
Era sase dimineata, un autocar plin de fete straine. M-am impretenit repede insa cu niste adolescenti asa ca am format o "bisericuta". Citisem cate ceva inainte sa plec despre catatile dacilor, cetati ascunse in munti. Nu vazusem insa niciodata o imagine a unei astfel de cetati. Drumul trecea prin Sinaia, Busteni, Brasov, ca mai apoi sa ajunga serpuit prin Sibiu, Simeria, Orastie. Am oprit la Orastie pentru aprovizionare, deoarece in tabara de la Costesti aveam sa fim cazati timp de doua zile si sursele de hrana erau relativ reduse in zona.
Dupa popasul de la Orastie ne indreptam catre Costesti, Gradistea! Drumul se asterne printre sate tacute, pline de lumina. Este o amiaza calda de iunie si privirea imi fuge de la peisaj la taranii asezati parca intr-o anumita ordine pe la porti. Ne privesc curios, de parca prin fata portilor lor nu mai trecuse vreodata un microbuz. Suntem 20 de persoane, aproape de toate varstele. Se lasa seara si soarele isi duce ultimile batalii cu dealurile din ce in ce mai abrupte. Razele se joaca printre copaci, iar noi, in ritmuri de melodii de munte urcam catre inima dacilor.
Imi pare ca vad siluete ivite de printre ramuri dar sigur nu e decat imaginatia mea. Intr-un mod ciudat, ma simt aproape de casa. Cu toate ca eu stiam ca acest "acasa" pentru mine este in alta parte. Imi aduc aminte de cartile de istorie si legende si parca totul devine din ce in ce mai real. Ajungem in tabara, ne cazam in casute de lemn (n-am mai dormit in astfel de casute de pe vremea cand mergeam in tabara, in liceu) iar prima incursiune catre cetatile dacilor am planuit-o chiar in acea seara. Catre Blidaru!Drumul urca prin padure, nu este foarte abrupt dar celor neobisnuiti cu astfel de experiente cu siguranta ca o sa le scoata sufletele. La fiecare pas mai ca te opresti sa admiri frumusetea naturii. Copaci cu tulpini rasucite, radacini iesite din pamant sub forma de trepte, toate te ajuta sa ajungi in varf! Dacii astia nu erau ei chiar asa usor de cucerit si stiau foarte bine unde sa-si amplaseze fortificatiile! In timp ce urcam, ne asternem la povesti. Eu incep istorisirea cu o carte recent aparuta la vremea aceea, "Legendele Cetatii Sinca", autoare fiind o buna prietena, Camelia Radu.
Nu-mi dau seama cat de repede trece timpul, mai ales cand ii vad pe toti si mai ales pe mine cat suntem de avizi dupa legendele neamului! Drumul catre cetatea Blidaru urca prin desisuri vreme de 45 de minute, dar in final ajungem la ruinele cetatii. Ne tragem sufletele inainte sa intram. Vedem din poienita aceea numai niste ziduri, ordonate, din pietre masive de calcar si andezit, taiate la aceleasi dimensiuni. Sunt ziduri ce rezista de peste 2000 de ani acolo in creierii muntilor. Sunt ziduri care au vazut istoria neamului nostru. Un fior parca imi trabate trupul gandindu-ma ca voi pasi si voi atinge o parte veche de istorie.
Intram in cetate si dintr-o data parca in jur se face liniste. Se aude doar vantul cum sopteste la ureche cate o legenda. Sau poate ne ureaza bun venit, cine stie... Soarele se pregateste de culcare iar noi cercetam fiecare coltisor al acelor ziduri. Descoperim si o litera straveche incrustata acolo si observam cum, langa acele ziduri nu creste niciodata nimic. Nici pe ele, nici langa ele. Un fenomen ciudat imi zic si pornesc la cercetat imprejurimile. Locul este plin de cimbrisor salbatic, galbenele, musetel si alte plante tamaduitoare. Parca e un colt uitat de lume si chiar asa se prezinta din moment ce abia prinzi o liniuta de semnal la telefon.
E primul meu contact cu ramasitele unor eroi pe care timpul parca ii tine inca in viata. Imi gasesc un loc departe de ochii lumii si privesc padurile. Si dealurile. Si incerc sa-mi construiesc o imagine despre cum aratau ei altadata...
Nu-mi dau seama cand a trecut o ora de cand suntem pe plaiurile dacilor si in cetatea lor, dar cu siguranta ca voi reveni aici, asa mi-am spus atunci. Si de sase ani incoace, in fiecare vara calc pe urmele stramosilor mei. De fiecare data este altfel...
Asa s-a incheiat prima zi. Obositoare, dar cu nerabdarea celei de-a doua. Mergem in inima dacilor maine in zori! La Sarmizegetusa Regia!
Drumul catre Sarmi, asa cum o alint eu de ceva ani incoace este de 25 de kilometri din tabara de la Costesti. 20 se parcurg cu masina, restul de 5 pe jos, deoarece este practicabil doar pentru masini de teren. Alte povesti, alte peisaje. Este de o frumusete rustica iesita din comun. Apa orasului, asa cum este denumit raul Gradistea, ce ne insoteste pana sus, serpuiteste cand in stanga drumului, cand in dreapta lui. Trece peste pietre si trunchiuri de copaci cu o viteza ametitoare. Tot la fel de repede ne potoleste si setea. La cateva luni dupa ce am fost in zona am aflat ca aceasta apa are un grad foarte redus de impuritati, mai exact 0.1% in 100 de litri. Ca sa nu mai spun cum te pune pe picioare dupa o ora si ceva de mers printre dealuri, pe un soare ce arde navalnic inca de la ora 8 dimineata!
Ajungem la zidurile cetatii. Este chiar Sarmizegetusa Regia! Cetatea lui Decebal! Cetatea care a suferit cele mai mari distrugeri in timpul razboiului din 105-106! Dupa un scurt moment de reculegere, pornim prin padure. De data aceasta, trunchiurile copacilor nu mai sunt noduroase si intortocheate ca cele de la Blidaru ci drepte, ca niste coloane infinite! Adevarati strajeri ai unei comori, inca nestiute. Descoperim o portiune din drumul pavat ce ducea catre incinta sacra, piatra langa piatra, taiate parca in linie, drum folosit de cei care veneau in cetate, la rugaciune si ritualuri. La un moment dat, voalurile verzi ale padurii se dau la o parte intr-un mod misterios, deschizand un luminis de poveste! Suntem in zona sacra a Sarmizegetusei!
Pentru cateva fractiuni de secunda mi s-a taiat respiratia! Ma uit in jur si vad ca si cei cativa tovarasi de drum cu care eram au avut aceeasi reactie! Este de o frumusete inimaginabila iar sentimentul pe care il ai cand privesti templele pentru prina data este de nedescris. Atunci realizezi cat de avansati erau stramosii nostri, atunci realizezi ce insemna credinta altadata si, mai ales, atunci iti dai seama ce au lasat ei mostenire neamului astuia. Locul tace, este acolo parca de la inceputul veacurilor si, cu toate astea, te inseamna sa-i asculti povestea! Atunci i-am vazut pentru prima data! Sunt vii inca, asa cum au fost odata! Dacii mandri, semeti, cu privirea agera, pasul hotarat, hainele albe si cusma incovoiata pe cap. Dacii liberi gata oricand sa se jerfeasca pentru credinta, neamul si pamantul lor. Stramosii nostri de altadata! Sunt acolo, in casa lor sfanta si asteapta sa ne ridicam!
Templele migalos construite sunt dedicate zeitatilor in care credeau dacii: Panteonul, cel mai mare dintre temple si deopotriva cel mai important, realizat din blocuri de andezit si stalpi de lemn este pozitionat in centrul zonei si dedicat Triadei Divine. Aici aveau loc ritualuri sacre, sustinute de preotii daci si de catre dacii cei mai inalti in rang. Templul era folosit ca si obiectiv astronomic, cu care dacii puteau afla zilele saptamanii, anii dar si cele mai importante evenimente astronomice, cum ar fi solstitiile si echinoctiile.
Cadranul solar, un cerc de andezit alcatuit din zece raze era folosit drept obiectiv astrologic dar si ca altar de sacrificiu. Celelate temple, toate in forma de patrulater se intind in toata zona sacra, fiind alcatuite numai din blocuri de calcar. Unul singur se diferentiaza de celelalte, Tempul dedicat zeitatii selenare, realizat sub forma unui singur cerc.
O zi intreaga de as fi petrecut aici si tot nu mi-ar fi fost de ajuns. Fiecare piatra are povestea ei aici. Fiecare templu are o alta intrebuintare, fiecare bloc de andezit a fost taiat meticulos si perfect. Stalpii de lemn care alcatuiesc Panteonul cu siguranta nu sunt aceiasi de acum 2000 de ani insa dispunerea lor ne ajuta sa ne facem o idee despre cum era construit templul in vremea lui Decebal.
Aici s-a dus una dintre cele mai grele batalii ale istoriei noastre. Aici au murit deopotriva barbati, femei, batrani si copii. Aici au murit si ostasi romani, incercand sa intre in inima dacilor. Aici, intr-o noapte crancena, s-a scris destinul acestui neam. In inima acestei cetati. Cu fiecare pas pe care il asterni in aceste locuri, franturi din aceasta istorie ti se dezvaluie. Aici am scris pentru prima data despre ei. Aici este casa noastra, a tuturor celor care simtim ca suntem fii de daci.
Aici s-au scris legende. Aici a murit un mare om. Aici a murit cel caruia ar trebui sa-i aducem recunostinta vesnica: Decebal! In locurile astea a curs sangele strabunilor nostri. Aici, fiecare frunza, fiecare piatra, fiecare fir de tarana vorbeste! Ascultati-le! Si faceti din toate, cronica sfanta a dacilor!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu