Putna, intre sfintenie si domnie




Obositor drum pana la Putna. Trei zile de mers si asteptat. Obositor dar merita. Credeam ca nu ma mai pot bucura vreodata de un loc nou, asa cum facusem cu un an in urma la Tismana. Dar Putna are ceva special. Il are pe Stefan. Si are dincolo de farmecul locului, si legende. O gramada de legende, care mai de care mai apasatoare si atingatoare de istorie.


Toate il pomenesc pe Stefan sau pe Daniil Sihastrul. Toate sunt la fel de ravasitoare la fel ca si linistea aceea nefireasca de la Putna. Te intampina la intrarea in manastire, o icoana a strasnicului Domnitor, impobobita in flori rosii. E sarbatoare mereu la Putna. Pentru ca Putna adaposteste una dintre cele mai importante figuri ale istoriei noastre.


Se spune ca Stefan, intr-o intrecere cu arcul a hotarat locul actualei manastiri. Sageata s-a infipt intr-unul dintre pomii de pe un deal din apropierea manastirii. Astazi, dealul ii poarta numele cu vrednicie, ca sa fie stiut si vazut de departe, intru slava si memoria sfantului domnitor.


Cand pasesti dincolo de poarta greoaie de lemn, intri inapoi in timp. Calugari cu rase pana in pamant, cu pasii apasati si privirea dincolo de vreme, trec pe langa tine fara sa ii simti. Iti aduci aminte de boierii de altadata ce cutreierau aceste meleaguri, pline de sfintenie. Printre tufele de trandafiri parca zaresti la orice pas, umbra marelui Stefan. Exista si un muzeu in incinta manastirii, unde sunt asezate, la loc de cinste straie, manuscrise si tot felul de alte obiecte ce amintesc de domnia glorioasa a lui Stefan. Chiar si o replica a sabiei sale se afla expusa in muzeu.


Manastirea impresioneaza si impune respect inca de la prima vedere. Curatenia locului, linistea aceea care parca iti patrunde fiecare ungher al sufletului, clopotele greoaie trase la vreme de slujba… e ceva cu locul asta, ceva care te face sa-l simti pe Stefan, prin fiecare pas pe care il asezi pe aleile frumos impodobite cu pomi si flori.


Inauntru, vegheaza un calugar batran. Citeste dintr-o carte roasa de timp, mai veche decat vechimea vremii sale. Ma intreb daca nu cumva si acel liturghier este tot de pe vremea lui Stefan. Nimic nu-l tulbura pe batranul calugar. Si-a luat in serios rugaciunile de taina. Parca a incremenit asa, in rugaciune, dinainte de vreme. Cu toate astea, el pazeste mormantul Sfantului Stefan, cu strasnicie. E de ajuns sa te apropii mai mult sau sa asezi o lumanare la locul nepotrivit, ca vine langa tine si o ia, lasand-o sa arda in alta parte. Asta e canonul sau, sa aiba grija de vremelnicia trupului lui Stefan. Si cata bucurie poate fi intr-un astfel de canon!


Imi amintesc ca prima imagine interioara a manastirii era albastra. Pictata frumos si ingrijita cu smerenie, manastirea este de o frumusete aparte. Atat a iubit Stefan locul acesta incat, din toate ctitoriile sale, aici a asezat adevarata frumusete.


Pasesti in tacere, cu frica sa nu tulburi linistea locului. Mormantul lui Stefan, asaltat de altfel de credinciosi, mi se dezvaluie acum in toata splendoarea sa. Ingenunchiez langa piatra de marmura ce ii acopera trupul si dupa atatea veacuri. Stefane fara de moarte, lumina sa ai peste toate si de sus sa tot pazesti, Moldova si cele ceresti!...


Ii simt iarasi prezenta, ma uit la portretul zugravit cu grija deasupra mormantului si ii vad ochii aprigi. O privire sfredelitoare imi rascoleste cugetul. Nu, Stefan nu poate sa moara. Stefan este inca aici, ii aud pasii pe pardoseala de marmura, Stefan vine la vreme de taina sa ceara sfat lui Daniil si preotilor sai. Stefan cere indurare pentru tara asta, Stefan iubeste Moldova aparand-o cu sange si lacrimi. Stefan e inca aici, la Putna! E de ajuns sa privesti in jur, sa simti caldura soarelui ca sa-i simti mangaierea domnitorului! E de ajuns sa asculti vantul ca sa-i auzi poruncile lui Stefan! E de ajuns sa privesti Putna ca sa-i vezi chipul, netrecut de vreme!


Se urneste greu clopotul la Putna. E batran, la fel de batran ca si asezarea locului acestuia! Dar cheama la ruga pe toti cei care il aud. Anunta vremea genunchiului inchinat, vremea multumirilor si cea a slavei lui Dumnezeu! Cum a oranduit Dumnezeu ca in acest loc sa fie de atata vreme, loc de rugaciune? Cum i-a dat lui Stefan gandul cel bun sa ridice aici o manastire pentru a putea fi locas sfant si pentru pustnicii codrilor? Stefan priveste in jos acum si zambeste! Zambeste caci vede lucrarea lui cum a dainuit in ciuda timpului. Zambeste caci credinta lui in cele sfinte l-a ajutat sa ridice aici, unul dintre locurile sfinte ale Moldovei. Moldova urmasilor lui Stefan!


Il vad pe Stefan venind in toiul serii la Putna. Ii vad ochii cum scanteiaza in soarele plecat spre amurg. Ii vad chipul si pletele rascolite de vant si mintea cum scruteaza vremile. Se gandeste adanc la soarta tarii. Se gandeste sa tina piept maniei turcilor. E obosit de-atatea batalii. Si-ar gasi un loc in care sa-si intinda macar pentru o vreme oasele. Dar n-are timp. Tara il striga si pamantul ii vorbeste. Trebuie sa duca la bun sfarsit misiunea Moldovei. Trebuie sa lase urmasilor lui ceva in care sa creada. Ceva suficient de puternic incat sa dainuie peste oameni si timp. Si atunci le lasa chipul lui. Si taria bratului. Si ascutimea mintii. Si Putna!

Pentru ca toate trebuiau sa poarte un nume, li s-a spus... Eminescu

Eminescu nu este acasa. In lipsa lui, intram din camera in camera si ii admiram lucrurile. Asezate parca dupa gustul sau, unele lasate in graba de parca atunci s-ar fi ridicat de la masa de scris. Eminescu se intoarce repede dar, pana atunci, Doamna Ana ne impartaseste cate ceva despre viata celebrului poet.


Ma uit pe geam, cautand teiul. E vara, cald, mijloc de august aproape. Nu mai sunt infloriti teii, e o caldura inabusitoare, dar eu il astept pe Eminescu. Ma uit la Ana. Zambeste si zambetul i se transforma in culoare. E indragostita de Eminescu. Il iubeste in taina si cu siguranta Eminescu trece pe langa ea fara sa o observe.


De undeva, de nicaieri se aude o muzica in surdina. Ma uit la usa aceea de lemn si astept sa se deschida incet, inauntru pasind Eminescu. Pe pereti stau marturie cateva desene de-ale sale. Universuri si galaxii. Probabil de acolo de unde isi lua inspiratia. Niste paturi groase, o soba care incalzea doua camere, niste vase de pamant… nu e prea mare casa poetului dar e impodobita cu portretele sale, peste tot. Nu stiu cum, dar revin in camera unde era biroul sau. Parca cea mai luminoasa dintre toate. Un birou din lemn masiv, stiloul sau, niste carti uitate acolo din care a citit inainte sa plece de acasa.


Nu avem voie sa atingem obiectele din casa de la Ipotesti. Cu toate acestea, imi atrage atentia o coala de hartie, format A3, atent asezata pe biroul marelui Eminescu. Ana ne spune ca acea foaie este singurul obiect din casa pe care il putem atinge. Sunt lucruri pretioase acolo, nu doar pentru ca le iubeste Ana ci pentru ca au o valoare deosebita apartinand marelui poet.


Coala aceea pastreaza si astazi versurile lui Eminescu. Sunt patru poezii, scrise fiecare in cate un colt de foaie. Varianta finala a lor. Scrisul este ingrijit, curat, cu litere mici dar deopotriva egale. Impune ordine. Gandire clara. Asezata. Si da senzatia de pofunzime. O talmacire ciudata pe care numai Eminescu putea sa o intrevada in tainele acestui univers. Privind versurile acelea am avut tot timpul impresia ca ascund si altceva. Ca Eminescu vroia sa spuna multe si le-a ascuns in rime. Vroia sa lase multe raspunsuri dar nu avea timp. Timpul i-a fost masurat. O clepsidra cu prea putin nisip a atins podeaua, spargandu-se in mii de cioburi pentru el.


Ana intoarce foaia ingalbenita de timp. Imi aduc aminte ca in acel moment mi s-a taiat respiratia. Stiam ca avea sa ne arate ceva impresionant. Stiam ca ne dezvaluia unul din secretele muncii lui Eminescu. Dar nu ma asteptam la ce avea sa urmeze. Ana ne priveste sfioasa. Probabil e obisnuita cu astfel de reactii. Foaia continea aceleasi patru poezii, rescrise, cu versuri sau cuvinte taiate, cu ritmuri pentru fiecare in parte… fieceare vers avusese parte de transformari. Nimic nu era lasat in forma sa bruta. Precum aurul. Sau orice alt metal pretios, slefuit, transformat, topit, pana cand ajunge sa fie ceva unic, curat, demn. Cata munca pentru o singura poezie! Cata atentie si respect pentru literatura si har divin! Cate nopti nedormite pentru ca ce vazusem initial (cele patru poezii) sa ajunga la forma sa finala! Geniu! Si forta! Si inspiratie! Dar mai ales har!


Eminescu tot nu apare. Ana vorbeste in continuare despre viata lui. Despre opera sa vasta. Despre chinul prin care a fost silit sa treaca. Despre minciunile care s-au spus despre el. Vorbeste si despre cum a fost omorat Eminescu si ochii i se umezesc. La fel si noua…


Ies in curte, asteptandu-l inca pe Eminescu. Ana zicea ca se intoarce repede. Cine stie, poate tocmai acum ii spoteste Veronicai cuvinte frumoase. Caut un tei. Un anume tei. Acela care l-a inspirat pe Eminescu. Acela sub care scria. Ana ne indruma catre el… e locul in care sunt ingropati parintii lui Eminescu. Locul in care Eminescu a ascultat in glasul vantului, povetele parintilor sai. Am ajuns in locul acela, separat de restul grupului. Era liniste. Si in linistea amiezii aceleia de vara, vantul adia usor cu glasul lui Eminescu. Il auzeam deslusit si ii priveam chipul printre frunzele de tei.


As vrea sa raman aici o vesnicie. As vrea sa il astept pe Eminescu. As vrea sa-mi povesteasca el despre noptile in care facea corecturi la ziar, despre orele de nesomn in care a lasat o mostenire atat de pretioasa neamului astuia. As vrea sa-i vad ochii cum stralucesc in soarele acelei amieze. Sa-i vad pacea si zbuciumul deopotriva, linistea si razvratirea, miile de intrebari si focul ce il mistuia.


Se face seara si trebuie sa plecam. O las in poarta casei de la Ipotesti pe Ana, cea indragostita. Pe Ana cea atat de mult iubitoare de Eminescu. Eminescu n-a venit. Ana il asteapta. L-a asteptat mereu. Ana stie pretul vesniciei. Dar il iubeste. Iar Eminescu probabil nici nu stie. Si sigur nu stie cat il iubim si noi, pe langa Ana. Eminescu nu vine. Nu mai vine. Dar lasa… e tarziu de-acum. O sa venim noi, la anul, la Eminescu. Si sper sa o gasim si pe Ana. Ana il asteapta inca. Cobori in jos, Luceafar bland, caci Ana te astepta…

Lainici, manastirea celor trei invieri



Iadul se prezinta vremelniciei. Iadul apare tuturor. Iadul aduce ispite in cele mai sfinte locuri. Iadul hotaraste soarta de moment a unor fapte. Dar sfintenia si credinta topeste puterile iadului. Sfintenia ridica. Credinta inalta si purifica. Iar credinta sfanta dainuieste, dincolo de incercarile iadului.


Asa s-ar putea rezuma istoria dureroasa a unei dintre cele mai importante manastiri din tara noastra. Manastirea Lainici, mireasa ascunsa asa cum i se mai spune este un loc cu totul aparte in peisajul monahal romanesc. Strajuita de codrii desi, ascunsa in faldurile Defileului Jiului, manastirea sta pavaza credintei ortodoxe inca de la 1380. Ctitorie a Sfantului Nicodim de la Tismana, Manastirea Lainici nu vobeste decat celor care stiu sa asculte. Nu indeamna la credinta sau rugaciune. Pentru ca acolo, in locul acela care odata l-a adapostit pe Tudor Vladimirescu din calea turcilor, credinta si sfintenia vorbesc de la sine.


Era o seara de vara incredibil de linistita cand am ajuns pentru prima data la Manastirea Lainici. Imi amintesc ca ascultam in microbuz Maria Gheorghiu, “Fluieras de os”, cand am ajuns la poarta manastirii. Nu te astepti ca o manastire sa fie atat de aproape de o sosea. Nu te astepti nici ca pe Defileul Jiului sa fie atata liniste. Nu te astepti ca soarele sa se inece in nori, pitindu-si somnul dupa codrii, atat de discret ca aici. O poarta grea, de lemn, strajuieste dragostea pentru Dumnezeu. Dincolo de ea, o gradina impresionanta de trandafiri, ingrijiti cu dragoste si pretuire. Pasi greoi se inoada inaintea privirii mele. Unul cate unul, calugari de toate varstele ies de la slujba de seara. Incremenesti in loc vazandu-i. Parca toti au depus un juramant de tacere. Parca toti au lasat gandurile lumii, dincolo de poarta cea grea de lemn. Parca ei se afla dintotdeauna pe acele locuri. Un chip imbatranit de vremuri, ale unui stravechi neam de altadata: dacii liberi!


Doua biserici stau aici pavaza rugaciunilor acestor monahi. Bisericuta cea veche, arsa de trei ori pana la temelii, din “bunavointa” “credinciosilor” straini si una somptuoasa, alba, parca sfidand rautatea celor care au vrut ca acest loc sa fie dat uitarii. Nimic nu se mai vede astazi din vechile sale rani. Cu toate astea, Manastirea Lainici are rani adanci. Rani pe care numai timpul le pote vindeca. Sau uitarea. Sau iertarea si intelegerea. Desi intelegere pentru sacrilegii, nu prea exista.


Spun sacrilegii pentru ca alta indurare pentru macelul ordonat de Maria Tereza si realizat de generalul Bukow nu este. Manastirea Lainici a fost unul dintre cele 300 de lacase de cult arse din temelii din ordinul Mariei Tereza. A trecut peste aceasta rana. S-a ridicat. Si a fost trecuta iarasi prin foc in timpul Primului Razboi Mondial, de catre trupele germane. Nemtii au intrat cu caii in biserica, au topit clopotele de alama si argint, au dat foc arhivei ce masura 24 de metri liniari si au scrijelit peretii, atat de frumos impodobiti cu chipuri de sfinti. Manastirea a avut protectie si ajutor. A indurat si aceasta rana. S-a chinuit, dar s-a ridicat la fel ca prima data. Ultima data a fost incendiata de comunismul ateu. Dar Lainicii au tacut. Doar codrii dimprejur le stiu durerea. Doar ei inteleg o asemenea povara. Si, de fiecare data, manastirea s-a ridicat. Rastignita si inviata. De trei ori.


Astazi e liniste la Lainici. Vin aici pelerini din toate colturile tarii. Vin si straini care au auzit de Mireasa din Defileu. Imbracata in voaluri albe de marmura, Lainici asteapta. Nu stiu exact ce. Poate o izbavire. Poate mantuirea. Poate a Doua Venire. Poate un simplu om, care sa deschida poarta cea mare intr-o zi si sa nu mai plece. Pentru ca acolo a gasit credinta. Pentru ca acolo a gasit iertarea. Nu stiu ce asteapta. O vad in fiecare vara de cinci ani incoace. Si inca asteapta. Poate, de peste vremi, ii asteapta pe dacii de odinioara. Aceia care stiau ce inseamna libertatea, credinta, nemurirea.


Sau poate asteapta sa rasara de printre monahi inca unul precum fostul parinte Calinic Caravan, unul dintre duhovnicii cu har ai manastirii. Poate asteapta sa fie si astazi printre calugari, frati care sa se nevoieasca o saptamana in post total ca staretul Calinic, doar pentru ca au omorat o furnica in sfantul altar. Poate asteapta sa vada pe fata credinciosilor aceeasi bunavointa, smerenie si dragoste ca pe chipul parintelui Calinic. Si daca va intrebati ce cauta un staret de manastire sa dea cu matura, sa ingrijeasca de animale sau sa sape pamantul, raspunsul e unul singur: se numeste Smerenie!


Poate asta asteapta Manastirea Lainici, smerenia credinciosilor. Smerenia nevoitorilor ei. Smerenie dincolo de infatisarea pioasa. E destul de greu sa o vada astazi. Dar Manastirea Lainici are rabdare. A trait mult. Si a vazut multe. Si pe toate le-a rabdat cu incredere. Poate si de data asta Dumnezeu o va invrednici. Caci vrednica este de toata lauda si multumirea, pentru credinta sa. Pentru rabdarea si stoicismul sau. Dar mai ales pentru cei prin care s-a ridicat!

Costesti, Cetatuia


De la Sarmizegetusa Regia pornim dupa un scurt popas catre o alta cetate dacica si anume, Costesti! Drumul trece printr-un fel de sat, chiar catun i-as spune desi in ultimul timp si acolo au rasarit o gramada de vile. Satul face parte din comuna Orastioara de Jos, judetul Hunedoara. Este un parcurs de aproximativ o jumatate de ora de mers pe jos, nu este deloc dificil, mai ales ca privelistea inconjuratoare este una de-a dreptul de vis.

Cetatea dateaza de pe vremea regelui Burebista si a fost distrusa in timpul razboiului daco-roman din 101-102. A fost refacuta destul de repede, dar abandonata complet in timpul razboiului din 105-106. Dealul "Cetatuia" reprezinta un punct de paza strategic cu vedere la o distanta foarte mare, plasat la intrarea in masivul Sureanu.

In fiecare an cand am ajuns la Costesti, ziua era aproape pe sfarsite. Culorile se amestecau pe cer, iar pomii se faleau cu podoabele lor. Livezile pline, liniste cat cuprinde, oratanii prin curti si mai nimeni care sa deretice la acea ora. Doar noi, o mana de curiosi urcam spre cetate, calcand pe urmele stravechilor strabuni. E un sentiment de nedescris, mai ales cand pasesti pentru prima data intr-un astfel de loc. Esti dintr-o data partas la istorie. Esti tu, cel care, lasand la o parte lumea, ai cutezat sa te apropii de inima dacilor.

Odata intrat in cetate (evident ce a mai ramas din ea) descoperi ca fiecare piatra fasonata ce a contribuit la ridicarea cetatii are o poveste. Zidurile late de 3 metri, dublate pentru a intari cetatea stau si astazi marturie iscusintei dacilor.

Vei desoperi aici ramasitele a doua turnuri locuinta construita la baza din piatra, iar in partea superioara din caramizi, desi ar trebui sa va imaginati un pic cum ca acele caramizi erau de fapt niste blocuri imense, nu clasicele caramizi din zilele noastre. Turnurile erau folosite de catre sacerdoti, preotii daci cei mai inalti in grad. Langa aceste turnuri locuinta veti descoperi o uimitoare scara din piatra fasonata lata de 3 metri, care ducea catre unul dintre aceste doua turnuri. Pe laturi, scara avea prevazute niste jgheaburi pentru scurgerea apei, iar in fata ei era o poarta de lemn.

Incinta sacra a cetatii este separata de partea locuibila, ca de altfel in fiecare cetate dacica. La Costesti Cetatuia intalnim patru sanctuare, toate sub forma de patrulater, precum si un turn de observatie. Sanctuarele sunt realizate cu piloni de piatra, circulari, din care astazi se pastreaza doar baza ascestora.

Nu stiu daca numai maretia constructiei, imaginatia care trebuie sa lucreze din plin in astfel de locuri sau cadrul natural te ajuta sa ai o stare deosebita aici. E o liniste care parca iti intra in suflet, un peisaj de vis, ce te posteaza pentru cateva clipe undeva deasupra lumii. Te uiti in jur la dealurile acelea si vezi dincolo de ele. Asculti linistea si vantul si auzi sunetele buciumului de altadata si tipatul soimilor. Privesti cu ochii sufletului fiecare coltisor de zare si vezi cum rasar ca altadata focurile vii. Sunt inca aici, n-au plecat nicaieri. Si nici n-au sa plece vreodata!