"Între Isarlâk şi Bestiar" ajunge la Pitești!


Ne face plăcere să vă invităm miercuri 30 septembrie, ora 17.00, la Complexul Expozițional "Casa Cărții" din Pitești, unde are loc vernisajul expoziției de pictură "Între Isarlâk şi Bestiar".

Expune Cristina Ionescu-Berechet, absolventă a Facultăţii de Teologie Ortodoxă a Universităţii din Bucureşti, secţia Conservare-Restaurare, artist vizual, activă în domeniile picturii, educaţiei plastice, fotografiei şi ilustraţiei de carte pentru copii. A participat la diferite expoziţii (de grup) naţionale şi internaţionale de pictură şi fotografie, având totodată şi trei expoziţii personale de fotografie, la Bucureşti (Teatrul Naţional şi Centrul Uniunii Arhitecţilor) şi Câmpulung (Galeria Arta).

Între Isarlâk şi Bestiar vă invită să păşiţi într-un tărâm în care frumosul, ornamentele minuţios realizate şi parfumul unei epoci uitate, se întâlnesc în mod fericit. Făpturi mitologice, izvoare fermecate, bărbi şi conduri, toate acestea şi-au găsit locul aici, undeva între Orient şi Occident, între mitologie şi istorie.

Cum (de ce) m-am îndrăgostit de Rembrandt?

     
  
Seducător, șarmant, inegalabil. Așa l-aș caracteriza pe olandezul care a uimit o lume întreagă prin creațiile sale, încă din timpul vieții. Era un miez de noapte, de acum câteva luni când am fost întrebată dacă vreau să scriu catalogul expoziției "Rembrandt - Apogeul artei gravurii". Și am acceptat, fără să clipesc. 

Știam despre el atunci, cam cât știe un om care a auzit că în Evul Mediu, Olanda se mândrea cu picturile semnate de către marele artist. Și mai știam, că a avut o soție, pe nume Saskia. De a doua zi am început studiul. Biografie, tehnică, trăiri, expuneri, forme de expresie. Și, pe măsură ce citeam, ca într-o vrajă adâncă mi se strecura în suflet. Încă de la primele cărți, de la primele rânduri, am știut că este dragoste de-o viață. 

Catalogul l-am scris în două zile. Studiul pentru el, a durat mai mult însă. Dar, din momentul în care am început să scriu textul, nu m-am oprit decât atunci când și ultima picătură de admirație a fost așternută pe hârtie. Da, majoritatea textului l-am scris pe hârtie, nu la laptop. Cam așa fac mereu cu materialele de suflet. Aveam hârtii despre el, împrăștiate peste tot și muzică de Handel în urechi. Prima care m-a atras, a fost viața sa tumultoasă. A cunoscut mărirea și decăderea. A trăit în mijlocul oamenilor, până la sfârșitul vieții și totodată, departe de ei, în spații în care creația are loc liber să se exprime. El a ales pictura. Dar, ceea ce l-a făcut cunoscut a fost însă gravura. M-am gândit mult la ce anume l-a făcut pe Rembrandt să fie un artist complet? Complexitatea lucrărilor sale? Nicidecum. Compozițiile bine alcătuite? Cu siguranță. Dar asta nu îl diferențiază detașat, de alți artisti. Ci faptul că, fie și numai într-o singură capodoperă de-a sa, pe care am privi-o, Rembrandt a reușit să adune dintr-o sinură atingere a muzei, toată creativitatea ancestrală care a străbătut secolele până la el. 

De la desenele rupestre din peşteri, la impresionanta artă antică, egipteană, greacă sau romanică, şi până la desăvârşirea ei în evul mediu târziu, Rembrandt a reuşit, prin tuşe fine, pline de substanţă, să înmagazineze în lucrările sale, toată cunoaşterea creativă de care au dat dovadă înaintaşii săi. Aceleaşi linii simple, frânte, le vom regăsi şi pe pereţii peşterilor împodobite acum mii de ani de primii oameni. Însă, Rembrandt reuşeşte să le aducă din pragul de schiţe, de încercări timide, la apogeul unei complexităţi aproape ireale. Privind o singură gravură de-a lui Rembrandt şi astăzi ai avea dificultăţi în a-i recunoaşte tehnica în care a fost realizată: grafică, dăltiţă, sau pointe-sèche (vârf uscat/punct rece). Iar în ceea ce priveşte picturile, jocurile de lumini şi umbre, tonurile calde folosite, expresivitatea şi naturaleţea chipurilor, trăsăturile ce transmit viaţă dincolo de pânza pe care au fost realizate, toate ne îndreptăţesc să considerăm talentul lui Rembrandt, încununarea de netăgăduit a acestei arte, ce a trecut proba vremii, din trecutul istoriei, până la el.
Mai apoi a venit momentul în care Rembrandt a ajuns la Câmpulung Muscel. Era tot târziu, în noapte, când Muzeul Municipal i-a deschis ușa cea mare și grea a istoriei, pentru a-l primi timp de o lună și jumătate. Lucrările sale au venit în cutii grele, păzite strașnic, atât de jandarmi cât și de ochiul vigilent al directorului muzeului. Nu și-a lăsat angajații să se lupte singuri cu greutatea artei lui Rembrandt ci, a arătat tuturor cum se prețuiește o asemenea valoare. Priveam cutiile acelea imense și inima îmi bătea frenetic. Eram la distanță de doar un capac mare de lemn, de mai noua mea dragoste.

A doua zi, a început amenajarea expoziției. Prima lucrare scoasă din cutie, a văzut lumina vremelnicei sale case, din mâna mea. Și ultima agățată de panouri, la fel. Pe prima însă, n-am să o uit niciodată. Era un peisaj din Amsterdam. Nu știu dacă tremuram de emoție sau, pur si simplu, mă transpusesem în peisajul acela, departe de Câmpulung, printre mori de vânt care amestecau aerul cu mirosul de cerneală proaspăt aplicată pe o plăcuță de cupru.

Atunci am auzit pentru prima dată, cum sună o placă de cupru, scrijelită cu acul de gravură, de mâna lui Rembrandt. Nicio muzică din lumea asta nu ar putea vreodată să egaleze acel sunet, venit de peste veacuri, cu ajutorul unui petec de hârtie, pe care fusese imprimat. Da, muzica poate fi imortalizată pe hârtie. Și nu în note precise, aranjate pe portativ, ci cu ajutorul unui geniu al gravurii, precum Rembrandt. Zeci de linii, dacă nu sute chiar, stăteau orânduite în fața mea, puse pe petecul acela de hârtie, de o mână nevăzută, care reușise să transmită chiar și după atâta veacuri, emoție, culoare, timp dincolo de timp. Am simțit vântul cum îmi mângâia fața, doar uitându-mă la morile acelea. L-am văzut pe Rembrandt, cum stă cu placa de cupru pe genunchi, cocoțat pe un deal, dincolo de orizontul format de depozitele East India Company. Și ținând în mână prima gravură de-a lui, am știut că nu va mai fi cale de întoarcere. 


Am rămas să ajut la organizarea expoziției. 273 de gravuri în total. 79 de scene religioase au împodobit holul cel mare al Muzeului din Câmpulung. Acestea din urmă cel puțin, toate au trecut prin mâna mea. Și, la fiecare, am simțit emoția, înfrigurarea, tumultul, introspecția și toată aplecarea lui Rembrandt către divinitatea care l-a înzestrat cu un asemenea talent. Am prins un alt miez de noapte în compania lui. Eram trei prieteni, trei oameni care îl iubeau pe Rembrandt, fiecare în felul lui. Nu am simțit prea tare oboseala. Și către ora 12, ne miram cum mai stăteam agățați de scări înalte, să punem gravurile pe panouri. Atunci am înțeles: pasiunea e singura flacără care știe să ardă acolo unde toate celelalte simțuri nu mai ajung. 





A venit și ziua vernisajului... Ambasadorul Olandei în România, secretari de stat, reprezentantul colecționarului, primarul orașului, presă, invitați, camere video, fash-uri, protocol zero, cămăși albe, inimi tremurânde. Și peste toate, toți țineau în mâini, catalogul expoziției. Eram atentă la fiecare cuvânt, fiecare privire plină de curiozitate a celor care au venit să-l cunoască pe Rembrandt. Dar, ascuns după coloanele impunătoare ale muzeului, l-am văzut pe El. Pe Rembrandt. Privea iscoditor, curios, interesat, atent, la lumea nouă pe care o avea în fața-i. Eram subiecte deja, pentru alte capodopere semnate de el, probabil din alte sfere. Pe măsură ce urcam treptele la etaj, chipuri cunoscute priveau din spatele geamurilor de sticlă ale gravurilor. Erau portretele mamei artistului, ale Saskiei, erau diferiți oameni pe care Rembrandt îi întâlnise în drumurile sale prin Amsterdam. Personaje din sene alegorice....Faust, Antigona, Medeea, chipuri orientale, cerșetori, portrete ale unor personalitați ale vremii; toate creau lumea plină de magie care l-a fermecat pe Rembrandt atât de tare încât să le imortalizeze pentru posteritate, pe plăcuțele de cupru. Nu poți descrie în cuvinte ce simți în preajma unui asemenea geniu. 

Și nici nu vă pot povesti cum, într-o seară, după ce toți vizitatorii plecaseră demult, m-am dus să stau de vorbă cu Rembrandt. Doar eu cu el. Priveam atent fiecare detaliu. Fiecare linie frântă, abia conturată, sau tușele apăsate, pline de greutate, care creau chipuri, sau peisaje. I-am privit fiecare autoportret în parte. I-am simțit auto-analizele, din fiecare privire, din fiecare umbră care îi mai apărea pe chip, odată cu trecerea vremii.

M-a luat pentru o clipă de mână și m-a purtat, înapoi în timp, pe ulițele Amsterdamului de Ev Mediu. M-a dus în atelierul alchimistului, să-i iscodesc cărțile vechi și sufletul plin de uimire în fața acelei apariții "nefirești". M-a dus la el acasă, unde, cuminți, tablouri impresionante își așteptau beneficiarii. M-a invitat chiar și în atelierul lui, acolo unde își păstra muzele. Un bust de femeie, reprezentând sculptura. Elemente ce aminteau de o altă artă frumoasă, arhitectura. Dar, ceea ce am remarcat încă de la intrarea în acest spațiu, era felul în care Rembrandt se așezase pe un scaun, cu placa de gravură pe genunchi și privea în sus, către muza atribuită artei pe care a îndrăgit-o atât de mult. Avea 33 de ani când a redat acest spațiu. L-am cunoscut în apogeul vârstei sale cristice, l-am cunoscut pictând primari și regi, l-am văzut nemulțumit de lucrări pe care le refăcea cu o naturalețe aparte, până când zâmbetul și mulțumirea i se așterneau pe chip. Și l-am îndrăgit și mai tare, cu fiecare ipostaza prin care m-a purtat.

Peste ceva vreme, l-am văzut dansând ușor, pe ritmuri de muzică barocă, în același muzeu care i-a fost până astăzi, gazdă. Concertul organizat acolo, în prezența lui și, în cinstea moștenirii lăsate de el, a mișcat până și cele mai scrupuloase inimi. A fost un moment magic, în care Saskia nu și-a mai putut stăpâni nemișcarea. În care toate personajele redate de el, au coborât printre invitați, au lăsat deoparte toate îndeletnicirile și au fost, pentru câteva zeci de minute, suflete vii, de dincolo de vreme. S-au amestecat cu invitații. Copiii au îmbogățit muzeul cu chicotele lor, făcând holul cel mare să răsune până și în cele mai îndepărtate cotloane. Femeile și-au lăsat deoparte tigăile cu clătite, cerșetorii au uitat de bolile și neajunsurile vieții de atunci. Saskia și-a îmbrățișat soțul, ca după o lungă perioadă de tăcere. Mama artistului, mai rezervată, privea circumspectă la toate aceste întâmplări. Nu știa prea bine, dacă să coboare printre muritorii de rând, sau, să își privească mândră odrasla evocată la Câmpulung. I-am surprins însă, un zâmbet timid, și o licărire de bucurie, prinsă ușor de colțul unui ochi, de o linie subțire, zgâriată în cupru.

Acum, Rembrandt se pregătește să plece către alte zări. Să cunoască alți oameni. Să facă alte inimi să se îndrăgostească de geniul lui. Ușile muzeului s-au închis, pentru a strânge de pe panouri, munca și dragostea de-o viață. N-am putut să plec, fără să ma mai uit o dată în urmă. Rembrandt mă petrecea din pragul muzeului, scoțându-și pălăria cu boruri largi și făcând o reverență ușoară. Eu ar trebui să mă înclin în fața lui. I-am mulțumit. Mi-a zâmbit. Am știut atunci, că indiferent din care colț al lumii ar fi, indiferent de peste câte veacuri ar veni, Rembrandt este unul dintre nemuritori. Și pentru câteva clipe doar, Rembrandt scris în cupru muzica lumii si a semnat în cartea eternității și de la Câmpulung. Pentru mine! Și pentru cine a avut ochi și suflet să-l vadă!



Orașul și Hrisoavele sale de piatră: de la Negru Vodă la Crucea Jurământului


Se întâmplă azi în Câmpulung Muscel, începând cu ora 17, în holul Primăriei vechii capitale. Este încă o lecție de istorie, în care Ștefan Ionescu - Berechet, alături de invitatul său special, arhitectul Dan D. Ionescu vor aduce în lumina prezentului, momente importante pentru Câmpulung, înscrise în cartea istoriei, de data aceasta cu file de piatră, încă din evul mediu. 

Manifestarea vine să prefațeze împlinirea a 800 de ani de la prima atestare documentară a orașului, eveniment care va fi sărbătorit anul viitor. Și cum un astfel de moment trebuia ilustrat și nu doar dezbătut, soții Berechet (Cristina și Ștefan) v-au pregătit și o impresionantă expoziție de fotografie! Nu vă rămâne altceva de făcut, decât să fiți prezenți astăzi, la Câmpulung, pentru încă un act cultural deosebit, dăruit acestui oraș!

Eveniment realizat în colaborare cu Primăria Câmpulung Muscel, cu sprijinul Editurii Ars Docendi Universitatea București!



Biserica Ortodoxă din Băgaciu, jud. Cluj



Pe o ploaie mocănească, de toamnă în toată regula, făceam documentare prin județul Cluj, alături de prietenul de la Ghid Video Turistic. După câteva zile de umblat prin ploaie și noroaie, răbdarea noastră ajunsese la capăt. Însă surpriza am întâlnit-o în comuna Pălatca, Satul Băgaciu. 

Ulițele erau tăcute. Doar picăturile de ploaie mai spărgeau liniștea. Din când în când, în depărtare se mai auzea câte un câine lătrând, probabil pitit în cine știe ce cotloane. Îți intra în oase ploaia asta... Noroiul amesteca culorile frunzelor căzute, cu povești bine ascunse în spetele gardurilor. Căutam o biserică veche, de lemn, așezată pe un deal. Drumul către ea, trecea prin curtea unor localnici, aceiași care păstrau cu sfințenie și cheia lăcașului. I-am găsit prin ogradă, pentru că treaba într-o gospodărie, nu ține cont de vreme. Și nici de ani. Grigore are 91 de ani, iar soția lui, Maria, 85. Iși duc cum pot bătrânețile în sătucul acela ardelean. Bucuroși de oaspeți, ne-au arătat drumul și ne-au dat cheia. Am urcat dealul din spatele căsuței lor, până la vechea bisericuță, cu pași apăsați, în covorul pictat parcă de un artist desăvârșit, nevăzut. 

Ușa de lemn, scârțâia din toate încheieturile. Nu s-a deschis, decât ca să ne strecurăm înauntru. Acoperișul se lăsase peste ea, dărâmat fiind de timpuri și...nepăsarea umană. Știam de la cei doi paznici că aici nu se mai țin slujbe. Am pășit cu sfială, dincolo de ușa cea grea. Încă aveam în mână, cheia aceea de fier, care ne purtase într-o altă lume. 

Interiorul încă mai era împodobit cu ștergare frumos lucrate, semne ale unor vechi îndeletniciri tradiționale. De pe pereții tapetați cu motive florale, ochi iscoditori ne privesc din icoane cine știe decând, agățate acolo! Probabil nu mai văzuseră țipenie de om, decând lumea! Le privim atent, căci dincolo de ochii lor iscoditori, se ascunde o pictură frumoasă, mărturie a unui artist din veacurile trecute. O simplitate redată maiestuos, în chipuri expresive și pline de culoare. O moștenire lăsată de izbeliște, păstrată cu sfințenie doar de niște bârne de lemn și de doi bătrâni. O liniște nefirească se așternuse, netulburată decât de pașii noștri, pe scândurile de lemn, care trosneau sub ei. Cu toate acestea, toate vorbeau în jurul nostru. Hainele preoțești, așezate în altar, așteptau parcă să fie iar folosite, la slujbe. Niște cărți vechi, cărora ploile le scorojiseră coperțile, încă păstrau mărturii ale unor vremuri în care aici, slujbele încă se mai țineau în slavona veche. Mi-au amintit de vechile scrieri: “Unde sunt doi care se roagă în numele Meu sunt și Eu în mijlocul lor”… Aici însă era încă Dumnezeu, chiar dacă oamenii plecaseră demult! O sfințenie a locului, fără oameni. Sfințenie dobândită în veacuri de rugăciuni, închinate aici. Sfințenie, dincolo de vreme.

Singura legătură cu lumea reală, exterioară, era un geam spart, probabil tot de greutatea bârnelor din acoperiș. Sau a vreunei crengi nărăvașe. Cine să mai vină în locul acesta în care pare că și timpul a uitat să mai treacă? Cei doi bătrânei, nu mai urcaseră dealul acela de ceva vreme, din cauza bătrâneților. 

Se lasă seara în Băgaciu. Am încuiat cu grijă, lăsând liniștea la locul ei. Să se aștearnă peste toate, trecându-le în istorie. Am coborât dealul din spatele casei. Maria încă suspină, căci biserica ei cea odinioară mândră, azi stă paragină și va cădea și ea pradă vremelniciei. Grigore, sfios, ne cercetează cu atenție.... cineva e interesat după atâta vreme, de soarta vechiului lăcaș. Chiar și numai pentru câteva fotografii, care peste ani, vor aminti probabil că în locul acela, odinioară ortodocșii își ridicau împreună, rugile, către cer. Am închinat câteva vorbe cu cei doi paznici și i-am lăsat în prag, petrecându-ne fericiți că cineva le-a mai trecut pragul casei. Lor și bisericuței atât de dragi lor. E toamnă în Ardeal. Iar bisericuța cea de lemn din Băgaciu își deapănă în tăcere poveștile. Cui mai trece, din vreme în vreme, de ușa cea veche...

***************************

Biserica Ortodoxă de Lemn din Băgaciu aparține de Parohia Sava, jud. Cluj, unde preot paroh este Chira Niță. Ultima dată când am vorbit cu el, căuta fonduri pentru reparația acestui lăcaș. Ajutor nu a prea găsit nici la superiorii lui ierarhici de la Cluj, nici la Primărie. Prea multe nu se cunosc despre istoria bisericii. Din documentele pe care le-am primit de la Primăria Comunei Geaca, se pare că a fost contruită în jurul anului 1700 și are hramul Sfinții Mihail și Gavriil. Biserica nu a fost pictată pe interior, excepție făcând ușile împărătești. Nu se știe însă cine a fost ctitorul bisericii și nici dacă aceasta a fost strămutată în Băgaciu, din alt sat. 

Cei care doresc să ajute la restaurarea ei, pot lua legătura cu preotul paroh Chira Niță, Parohia Ortodoxă Sava, sat Sava, Comuna Pălatca, nr 123, Jud. Cluj.