Alma Vii, mărturia tăcută a pietrelor



Trebuie să fii, într-adevăr, un împătimit al călătoriilor să ajungi pe o vreme atât de mohorâtă aici, ca cea prin care m-au purtat pe mine pașii, către Alma Vii. Trebuie să îți placă să bați cărările și să iubești istoria, indiferent ar cui ar fi ea, trebuie să simți că zidurile vechi nu sunt doar niște adunături de pietre, puse acolo de unii care sunt demult, oale și ulcele.


Alma Vii. Vara, 2011. Ploaie mocănească, în toată regula, de cum am intrat, în Transilvania. Localitate săsească, veche, cu renume și povești, cu case aranjate, ateliere de meșteșuguri reînviate și…o biserică fortificată, Alma Vii se află pe drumul Mediaș-Agnita, spre Moșna. Între Moșna și Alma Vii nu sunt decât vreo 7 km și, primul element pe care îl vezi când ajungi aici este, evident, turnul cel mai înalt. Construcția este cocoțată pe un deal, așa că poate fi reperată cu ușurință.


Citește mai departe, aici!
Galeria foto o poți găsi aici!



Dragobete - Năvalnicul fior românesc


În mentalul popular există diferite reprezentări și justificări ale unor sărbători sau momente importante din an. Așa se face că, românii au știut să găsească o explicație, să marcheze cumva momentele acestea printr-o simbolistică și niște credințe aparte. Cea de astăzi este legată de Dragobete și de cine era acesta.


Serbat în fiecare an, în data de 24 decembrie, Logodnicul Păsărilor sau Dragobetele este întipărit în mentalul colectiv drept Năvalnicul fecior, de o rară frumusețe și căruia îi plăcea să iubească. În unele părți ale țării, acesta este nimeni altul decât fiul Dochiei, cea care își lepăda cojoacele rând pe rând, la venirea primăverii.


Însă, prin alte zone, românul nostru îl cunoaște pe Logodnicul acesta al Păsărilor ca fiind un zeu dac care, în vechime oficia nunțile dintre animale, atunci când iarna pleca spre zări mai primitoare, lăsând locul surorii ei mai tinere, primăvara. Așa se face că, oamenii crezând că este o nuntă în cer pentru animale, au extins această superstiție și la viața lor de zi cu zi. Și astăzi, fetele și feciorii de la pa sate se întâlnesc în ziua de 24 februarie, ca iubirea lor să fie pecetluită și să reziste un an întreg, întocmai ca dragostea păsărilor. Tot atunci ei se logodesc, urmând obiceiul zburătoarelor.

Însă credințele populare nu se opresc aici. În calendarul creștin ortodox, ziua de 24 februarie celebrează aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, zi în care oamenii renunțau la orice muncă și își primeneau casele, în așteptarea zeului iubirii. Logodnicul Păsărilor venea pe la case însoțit de zânele Dragostele, care șopteau vorbe dulci îndrăgostiților, ferindu-se să fie văzute.


Și cum astfel de credințe și superstiții sunt, de regulă însoțite și de ritualuri diverse, în ziua de 24 februarie fetele trebuie să se spele pe fețe cu rouă sau zăpadă topită, ca să fie bine plăcute de băieții pe care în taină, îi îndrăgeau. După aceasta se îmbrăcau și mergeau prin păduri în căutare de tămâioasă și viorele pe care le foloseau mai apoi la diferite descântecele de dragoste sau le puneau la icoane.


De cum cânta cocoșul la ora prânzului fetele reveneau în sate în fuga, iar această fugă era denumită "zburătorit", convinse fiind că pe urmele lor se află Logodnicul Păsărilor. Feciorii porneau astfel pe urmele lor și își urmăreau fetele de care erau îndrăgostiți. Dacă și băiatul îi era pe plac fetei, acesta o prindea și o săruta, în semn de pecetluire a logodnei dintre ei, pentru un an întreg. Toată procesiunea aceasta era atent urmărită de cei din sat pentru că, așa aflau la ce nunți trebuie să meargă la început de toamnă. Și tot din aceste credințe populare reiese și zicala conform căreia “Dragobetele sărută fetele”.


Și cum o astfel de sărbătoare se cade să fie prilej de voie bună, spre seară se adunau cu toții în hore și jucau până spre miezul ei, cât îi țineau picioarele. În hore se prindeau și cei care nu-și aflaseră perechea cu acest prilej, știut fiind faptul că, Logodnicul păsărilor îi vede la horă pe cei rămași fără pereche și, peste an se îngrijește ca aceștia să nu rămână singuri. Tot acum în unele zone ale țării există obiceiul ca fetele și feciorii să își cresteze brațele, devenind frați/surori de cruce.


Și, chiar dacă în această zi nu se coase, nu se spală, nu se muncește la câmp sau prin ogradă, femeile trebuie să dea de mâncare la păsări și orătănii, pentru că ziua aceasta este alor și astfel, mulțumesc Dragobetelui pentru darurile pe care acesta le face. Nicio pasăre nu va fi tăiată în această zi, gestul aducând numai necazuri celui care va sacrifica zburătoarea.

Și cum românii sunt campioni la superstiții, ei mai cred că dacă de Dragobete va ploua, primăvara va bate devreme la ușă și va fi frumoasă și fără capricii, iar dacă cineva aude pupăza cântând în această zi va fi harnic și va munci cu spor întreg anul.


Sunt tradiții care încă se păstrează în multe dintre zonele țării noastre. Sunt obiceiuri străvechi, ce se pierd în neguri de vremi și se împletesc cu sărbătorile creștine, multe dintre aceste obiceiuri, așa zis păgâne fiind precursoare acestora. Iar poporul român are un bogat palmares de astfel de credințe și superstiții cu care să se mândrească. Logodnicul păsărilor este una dintre ele, o frumoasă poveste despre comuniunea dintre natură și oameni, respectată încă din cele mai vechi timpuri. Dragobetele autohton nu este altceva decât acela care face legătura dintre cer, spațiul de manifestare al păsărilor și pământul pe care viețuiesc oamenii și pe care se odihnesc păsările. Logodnicul Păsărilor nu face altceva decât să creeze și în această zi o punte nevăzută între cer și pământ, punte solidificată prin sărutul îndrăgostiților, dovada vie a sentimentelor dintre ei.

Logodnicul păsărilor simbolizează iubirea și este în mentalul colectiv o tradiție milenară, autohtonă cu care poporul acesta se poate mândri! Este dovada vie a unei continuități de credință, moștenită din strămoși și pe care se cuvine să o prețuim, așa cum ne-a fost lăsată. Desigur că uneori, ne atrag lucrurile noi...sf. Valentin devine și la noi în țară o sărbătoare din ce în ce mai populară. Care se cuvine respectată ca atare. Dar noi avem sărbătorile noastre, pline de farmec, simbolistică și magie, obiceiuri care ne poartă în lumi nevăzute, pe care le putem simți cu sufletele noastre, ori de câte ori ni le deschidem.



În 24 februarie, Dragobetele sărută fetele. Iar Logodnicul păsărilor va oficia orice legătură între două suflete care se iubesc, atâta vreme cât își vor pecetlui iubirea printr-un sărut, atât aici, pe pământ, cât și dincolo de nori! Zeul autohton al iubirii așteaptă în această zi, să treacă din casă în casă, să fie primit cum se cuvine și să oficieze, măcar pentru un an întreg, iubirea dintre oameni. Primiți-l în casa sufletului, primeniți-o cum se cuvine și amintiți-vă de vechile obiceiuri! Acelea lăsate în taine, din moși strămoși, pentru voi, spre a vă fi moștenire dreaptă! Este sărbătoarea dragostei! Bucurați-vă și vă iubiți! Logodnicului Păsărilor, mulțumiți!

Balcic - poveste fără sfârșit


Se spune că, în locurile binecuvântate te simți ca-n Rai. Se mai spune că, dacă ajungi într-un astfel de loc, o dată, negreșit te vei întoarce. Balcic, August 2012. Povestea începe aici. Făcusem tot felul de hărți, ne pregătisem de cu seară (eu și sufletul pereche, fără de care nu poți merge liniștit, în astfel de locuri) și iată că pornim la drum, în zori de zi, din Constanța.



Am trecut fără probleme și de Vama Veche și de vamă unde, pe timpul verii furnicarul de lume îți cam dă de furcă, gonind spre Balcic. Eram nerăbdătoare să înțeleg de ce, mulți artiști trec negreșit pe aici. Habar nu aveam ce urma să descopăr. 


Ne-am cazat la un hotel chiar lângă castel, însă ne-am hotărât să vizităm domeniul a doua zi, pentru a-l savura pe îndelete. Și nu am greșit, pentru că, încă de la intrare simți că pășești într-un univers magic. Probabil asta a simțit și Regina, fiind adusă aici pentru prima dată de pictorul Alexandru Satmari, în 1924. Și nu cred că i-a trebuit mult să se îndrăgostească de acest loc, dat fiind că, un an mai târziu începea lucrările la ceea ce avea să devină cuibul ei de liniște. Doi arhitecți italieni au fost tocmiți pentru această lucrare, colaborând îndeaproape cu decoratorul elvețian Jules Janny. Și, după cum se vede, Augustino și Amerigo au făcut treabă bună. 


De cum pășești dincolo de poartă ți se deschide un alt univers, plin de verdeață, coloane grecești, fântâni, vase imense și extrem de multe flori. Domeniul, de altfel este una dintre cele mai vaste și mai apreciate grădini botanice din Europa, Regina Maria aducând aici o mulțime de specii de plante rare. Acum, grădina castelului adună peste 3000 de specii și o colecție de peste 250 de soiuri de cactuși, unii transformați în adevărați pomi, cu o vechime de peste 80 de ani.


M-am oprit pentru o secundă, în loc. E drept că, grădina este de-a dreptul copleșitoare. E drept că îți taie respirația de cum te primește în sânul ei. Însă, cea mai puternică senzație pe care o ai, atunci când ajungi prima dată aici este aceea că, indiferent unde îți faci ochii roată nu știi ce cărare să apuci mai întâi. Sunt zone aici, create după tiparul celebrului labirint cretan, realizate cu materiale aduse chiar din Creta. Sunt grădini ale lui Allah, unde aleile au fost pavate cu piatră adusă din Maroc. Sunt, de altfel, poteci înguste, pietruite, care se pierd pe sub arcade care parcă s-au încovoit așa, sub greutatea sutelor de flori care le împodobesc. Grădina aceasta a castelului este exact așa cum ne imaginam noi când eram mici și ascultam povești despre regi și regine. Iar această Regină este chiar una desprinsă parcă, din acele povești.




O alee pietruită, care lasă în urmă fântâna Reginei este străbătută de un canal de apă. Odată ajuns la începutul ei, scrutându-ți privirea până la celălalt capăt care se încheie cu un imens vas grecesc de provizii, ai impresia că aceasta e drumul tău, către locul în care albastrul cerului se confundă cu cel al mării. 


Doar vasul acela stă între tine și momentul în care vei reuși să fii, una cu universul azuriu. Este unul dintre acele locuri în care, timpul se oprește la capătul aleii, așteptându-te pe tine să faci primul pas. Din loc în loc, canalul de apă este brăzdat de pietre, parcă special puse acolo pentru a te obișnui să treci peste granițe. Sărind de pe una pe alta te simți dintr-o dată, copil, înapoi în vremurile în care puteai alerga în voie peste pietrele unui râu.


Ssssst, nu strica liniștea! Doar pășește către celălalt capăt al aleii. Mergi ușor, plutind parcă peste toate pietrele acelea. Tocmai ești față în față cu pacea ta! Și dacă vrei să o păstrezi, hai mai departe, către Statuia Sf. Martin. Privește în depărtare, cumva către castel și dincolo de el. Cu o mână pe sabie, o mină de marmură albă îți îndreaptă fără să vrei, gândurile către curățenie și tăcere. Sf. Martin este amplasat deasupra unei mări multicolore, în care florile de tot felul stau sub umbrela lui protectoare. Ai drum lung, înainte, printre toate cotloanele domeniului, așa că ia-ți răgazul pe una din băncuțele de aici și, ciulește bine urechile la ce are de spus Sfântul!


E un fel de treasure hunt aici, la Balcic! O căutare perpetuă, printre iazuri, heleștee, labirinturi și cruci de marmură, a unei conștiințe de sine, cred eu. De altfel, regina Maria asta a și vrut când a amenajat astfel domeniul de aici: un loc în care să se regăsească și să fie împăcată. A iubit mult Balcicul, drept urmare dorința ei a fost ca, după moarte, inima ei să fie îngropată aici. Însă cei care nu știu meandrele profunde ale unui suflet, au chinuit-o și după moarte, plimbându-i inima, ba la Bran, ba la Muzeul Național de Istorie, din București.

„Poate că în lumea de azi există mai multă ură decât dragoste. Dar dragostea e puternică și, într-o zi, chiar dacă nu voi mai trăi să o văd, ea trebuie să învingă” – Regina Maria


Cu cât te apropii mai tare de castel, cobori spre mare. Printre pereți pietruiți, trepte luminate noaptea în diferite culori ajungi la Mormântul Reginei. Este locul pe care și l-a dorit spre a-i fi casă în eternitate. Stânca ce-l adăpostește chiar are formă de mormânt, deasupra stând mărturie o impresionantă cruce din piatră. Cu înscrisuri realizate în litere slavone, crucea are la bază și un loc de șezut, iar în centru, un cerc despre care se spune că, înscrisurile din interior ar simboliza viața unui om. De-a lungul peretelui care înconjoară stânca vei observa că anumite pietre sunt scoase din zidul de bază și aranjate sub formă de trepte, ce duc exact spre castel. Ele simbolizează o alee pe care se înalță, către eternitate, sufletul unui om. Nu întâmplător a ales regina acest loc, spre a-i fi casă veșnică. Stânca tombală este amplasată exact în centrul domeniului său de aici, tocmai ca să amintească tuturor de vremelnicia umană și cea a tuturor lucrurilor, trecătoare ale vieții.


De lângă mormânt, priveliștea te vrăjește pur și simplu. Alte grădini, terasate, te îmbie să contempli panorama care se definitivează cu albastrul mării și să cobori, prin labirintul lor, către cuibul liniștit al reginei. Noaptea, fiecare terasă este iluminată într-o anumită culoare, iar spectacolul de lumini și umbre este unul de-a dreptul impresionant.

Grădina lui Alexander

Aleea sufletelor te va purta negreșit, prin labirintul de piatră, tocmai către Grădina lui Alexander, denumită de regină “Terasa lui Sandro”. Coloanele care străjuiesc grădina au fost primite de la ginerele ei, regele sârb și mai târziu iugoslav, Alexander. Aleea care străbate grădina formează o încuietoare, în centrul căreia se află steme sculptate. La dorința reginei, au fost așezate aici nouăsprezece pietre de moară, simbolizând cele nouăsprezece secole. În anul 2009, regele Simeon și Principesa Margareta au pus aici și cea de-a douăzecea piatră, continuând astfel, tradiția începută de regină. Evident și această grădină abundă în flori de diferite specii, pe care, dacă vei vizita domeniul pe timpul verii le vei găsi în toată splendoarea lor.

Castelul – Vila Cuibul Liniștit


Plimbarea prin grădini îți fură timpul. Suficient de încet, încât să nu-ți dai seama exact când ziua s-a transformat în noapte. Când am ajuns la castel, programul de vizitare se încheiase de mai bine de trei ore. Drept urmare, interiorul l-am programat pentru o vizită ulterioară. Castelul este defapt o vilă albă, străjuită de un minaret. El era folosit pe post de far, luminând calea spre țărm, celor care se rătăceau în furtunile mării. Vila este amenajată de-a lungul a trei terase, într-un stil inedit, ce combină elemente arhitecturale bulgărești, mediteraneene și maure. Un cerdac generos, străjuit de stâlpi din lemn i-a servit, cu siguranță reginei, drept loc de relaxare și contemplare, în nenumărate seri. Interiorul castelului încă mai păstrează anumite obiecte care au aparținut reginei: dulapuri sculptate, pictate, șemineul, baia de marmură, cu cada îngropată în piatră stau încă mărturie a trecerii prin vremelnica viață, a unei regine ce a iubit enorm poporul român și care a vrut să fie și după moarte, tot aproape de el.

Jilțurile –drumul Scaunelor

Încă suntem deasupra apelor. Și inima respiră liniște și mult verde. Încă suntem pe domeniul reginei, într-o poveste parcă fără sfârșit. Sunt convinsă că locul acesta este la fel de frumos și iarna, când stihiile naturii se dezlănțuie. Sunt convinsă că, în repetate seri de iarnă, regina privea din cuibul ei de liniște, valurile furioase. Iar când căldura verii o scotea la plimbare printre flori, ea își odihnea ochii și gândurile, așezată, tot deasupra mării, pe unul din jilțurile pe care, special și le-a construit, aproape de castel.

Primul pe care îl întâlnești cum vii dinspre cuibul liniștit, este un jilț de piatră. Chiar în apropierea lui, o altă cruce, inscripționată cu litere slavone străjuiește zona. Am ajuns deja la nivelul plajei și putem privi cu nesaț toate terasele colorate și pline de flori, ale domeniului. După atâtea minunății câte ne-au văzut ochii e cazul să ne mai tragem sufletele. Un popas pe jilțul acela, privind către ochiul de apă amplasat chiar în fața Atelierului de Croitorie va completa pacea aceea care stăpânește gândurile, încă de la incursiunea în povestea feerică în care intrasem, în urmă cu ore bune. În acest atelier, regina își făcea rochiile și ținutele oficiale, stilul ei vestimentar, a fost adoptat în timp de către casa regală sârbească, mai apoi de cea iugoslavă, pentru ca, în final să fie unul agreat în întreaga Peninsulă Balcanică.


Tronul reginei însă este mult mai spectaculos decât jilțul de piatră pe care tocmai l-am lăsat în urmă. Adus special de la Florența a aparținut unui patrician roman și este realizat din marmură galbenă, albă, în care se pot observa subțiri inserții roșiatice. Mânerele jilțului se termină în capete de lei, iar în fața lui se află un capiteliu de la o coloană romană, adus probabil din același loc ca și tronul de marmură, capiteliu ce servea drept masă reginei. 


Aici venea aceasta ori de câte ori vroia să fie singură, să contemple frumusețea mării și să se adăpostească la umbra copacului secular ce străjuia jilțul. La aniversarea a 60 de ani de la moartea reginei, copacul s-a prăbușit înspre mare, iar jilțul reginei a rămas astfel, intact.

Moara de apă, cascada și restaurantul Coroana

Ai spune că e un vis frumos. Din care ai putea să nu te trezești niciodată. Maria a românilor nu a fost o regină oarecare. Nu și-a privit supușii de la înălțimea rangului ei și nici nu a luptat pentru ei, doar cu penița. Tronul ei se află, nu între pereții Castelului, nu deasupra mării, ca mormântul, ci la nivelul plajei. Nici măcar un gard nu desparte tronul de nisipul fin. Aici, aproape de oamenii ei dragi, cum îi plăcea să-i denumească pe români. Aici, aproape de apa care spală toate durerile. Aici... unde inima ei a adus laolaltă, dragostea pentru popor, marea și stâncile, împreunate cu albastrul cerului ce stă deasupra tuturor.


Pașii ne îndrumă către alte alei brăzdate de canale de apă, dar ochii se opresc pe mersul greoi al unei roți ce mestecă apa, răscolind-o neîncetat. Lângă ea, o doamnă blondă cântă dumnezeiește, bând din vreme în vreme, dintr-un pahar cu licoare verde. Aș fi putut să jur că-i absint, la cum cânta! Cei opriți pentru un platou de stridii, midii și alte vietăți marine cu carapace, uitaseră să mai mănânce. Toți o priveam vrăjiți, iar ea, conștientă de darurile pe care le avea, ne purta mai departe, pe aripi nevăzute, în acorduri lirice, pe urmele Mariei.


Roata morii se învârte, șoptind în pași de dans, tainele Balcicului și ale unui inimi de regină. Întocmai ca apa aceea neobosită a fost și dragostea ei pentru români. Sentimentele-i alergau în suflet, ca voalurile cascadei din apropiere, colorate, exact ca terasele în care gonesc caii neobosiți și înspumați. Gândurile i se măcinau, trase de roata aceasta grea, spălate de apa năvalnică, iar și iar și iar, până ce deveneau una cu valurile mării. Atunci ciclul era complet. Atunci iubirea ei era împlinită. Atunci și doar atunci, când rosturile își intră în legea firii. Și numai după ce toate sunt aranjate după datul ei și inima Mariei va răsufla liniștită. Aici, la Balcic, sau oriunde s-ar afla.

Galerie foto aici!

Acasă la Topîrceanu


Tanti Mioara e îndrăgostită clar de Topîrceanu. Nu încape îndoială. Am întâlnit-o prima dată acum câțiva ani și, de atunci mi s-a părut ceva suspect. Cum deretica ea curtea casei, cum povestea despre el atingând cu tandrețe fiecare lucrușor din odăile de altădată, de parcă ar fi avut viață în ele, nu alta!


Și Tanti Mioara are și o strălucire aparte în ochi. Ca atunci când, surprinsă de părinți, ținându-se cu drăguțul ei de mână, pe furiș, se uită să-și ascundă de aceștia bucuria din ochi. Așa am găsit-o într-o toamnă plină de soare, în curtea casei lui Topîrceanu, chiar peste drum de mănăstirea cea veche a Nămăieștiului de Argeș. Așa m-a întâmpinat și vara trecută de peste gardul casei, tot surprinsă asupra faptului, neașteptându-se probabil să aibă musafiri, chiar cu noaptea în cap.


Sunt sigură că nu e doar un muzeograf pasionat de meseria ei. Pentru că altfel, tremurul privirii s-ar mai stinge cu timpul, la fel ca în oricare altă meserie. Dar, la tanti Mioara, pe măsură ce se înghesuie zilele, pare tot mai îndrăgostită de el.

Inițial am crezut că e și aerul acesta de început de munte închis între văi crestânde, care nu-ți mai lasă un ungher necercetat. Dar, uitându-mă mai bine, am văzut cum îi zâmbea inima când am întrebat-o dacă Topîrceanu e acasă și am înțeles că în inima ei nu mai e loc și de altceva. Și oare, cum să-și mai stăpânească ghesul inimii când am apăsat clanța grea a porții, trecându-i pragul?



Acum, vedeți voi, Topîrceanu tocmai plecase, probabil pe undeva prin sat. Drept dovadă că toate geamurile și ușile casei erau vraiște spre lume, iar tanti Mioara îi făcea de lucru prin curte. Și cum nu se cuvenea să ne țină de pomană până venea el, ne-a poftit în casă, dându-ne de lucru să ne treacă timpul pe nesimțite.

Femeie în toată firea, obișnuită cu truda în bătătură, tanti Mioara este defapt, o adolescentă pe care Topîrceanu a vrăjit-o iremediabil, prin slovele lui, bine ticluite. O privesc de peste umărul partenerului meu. Ea povestea cu vervă despre Topîrceanu, crezând că nu o văd și nici n-am să-i surprind palmele cum tremurau de plăcere că spune lumii despre marea ei dragoste.



Prietenul copiilor, poetul gâzelor și al florilor a trăit în acea casă opt ani, din 51 cât a fost pe pământ. Chiar dacă a mai avut trei surori și încă un frate, mama lor îl îmbrăca și pe el în rochiță cu volănașe. Mama lui, Paraschiva Topîrceanu era o talentată țesătoare de covoare. Remarcată fiind de către medicul Carol Davila care a numit-o maistră, a fost trimisă pe la mănăstiri unde le învăța pe măicuțe să lucreze covoare naționale. Și așa, cu cei cinci copii, Paraschiva și soțul ei, Gheorghe au început să meargă pe la Horezu, în Vâlcea, în Ialomița la Armășești, pe valea Topologului, în Argeș, unde, de altfel, poetul nostru și-a petrecut copilăria. În 1905 ajunge la Nămăiești. Topîrceanu avea 19 ani și era elev la liceul Sf. Sava, În București. Vacanțele venea în sat unde a și pus ochii pe o educatoare, Victoria Ioga, frumușică și înstărită (casa în care ne aflăm i-a aparținut acesteia) și s-a căsătorit cu ea în 1912. Locuința de la Nămăiești a devenit singura casă personală fiindcă, în rest, Topîrceanu a fost chiriaș grăbit.

Trec anii, trec lunile-n goană
Și-n zbor săptămânile trec.
Rămâi sănătoasă, cucoană,
Că-mi iau geamantanul și plec”!


Au avut un băiat, Gică Topîrceanu, profesor la Liceul Pedagogic din Câmpulung iar aici în sat, a trăit Alexandrina Topîrceanu, una dintre surorile poetului, până la vârsta de 92 de ani. Negăsindu-și afirmarea literară nici în Câmpulung nici la București, trimite o poezie la Iași. Garabet Ibrăileanu se interesează cine este cel care semnase poezia cu inițialele G.T., Mihail Sadoveanu îl recomandă și el și astfel este chemat de probă la Iași unde, după o jumătate de an, devine secretar de redacție la Viața Românească. Se mută în Iași din 1913, lăsându-și soția și pe cel mic, la Nămăiești. Cum ochii ce nu se văd se uită, ai lui Topîrceanu s-au îndreptat către Otilia Cazimir.


Pentru a se întreține, Topîrceanu a fost director de teatru în Chișinău, inspector în Direcția Generală a Teatrelor, ziarist, bibliotecar la Iași. A înființat „Însemnări Ieșene”, „Însemnări Literare”, a colaborat la revistele „Teatrul”, „Lumea”, și „Adevărul”, și a trăit într-o lume cu mari nume, așa cum îi plăcea să spună.

Tanti Mioara ni-l arată la șezători alături de Octavian Goga, Panait Istrati, Demostene Botez, Mihail Sadoveanu, Hortensia Papadat Bengescu și alte nume mari. Într-o vitrină stau adunate departe de trecerea timpului și atingerile curioșilor, fragmente din cele mai frumoase poezioare ale sale. A iubit toate anotimpurile, dar, cel mai aproape i-a fost de suflet primăvara,

„Cu narciși, cu crini, cu lotuși
Timpul cald se-apropie
Primăvara asta totuși,
Nu-i decât o copie”...


Pe nesimțite, Tanti Mioara începe să ne arate de prin toate vitrinele, tot felul de minuni, ca cele ale Sfântului Sisoe, scrisori fără adresă, întâmplările din captivitatea din Bulgaria. El, ne privește cumva, în lipsă, din cele două autoportrete în care și-a etalat cu grijă, talentul pentru desen. Parcă e un copilandru, privind dincolo de tocul ușii, chicotind pe nerăsuflate și iscodind pe cei ce îi trec pragul casei.


Moare la 7 mai 1936 și este înmormântat la Iași, în cimitirul Eternitatea, unde odihnește un alt nume de seamă al literaturii noastre, Ion Creangă. În schimb, toată casa lui de la Nămăiești e vie și păstrează urmele sale, de parcă ar fi fost orânduite pentru oaspeți: pălăria, două bastoane agățate în cui, chiar și geamantanul chiriașului grăbit ar depune mărturile că Topîrceanu este undeva prin apropiere, iar toate obiectele neînsuflețite ale intimității lui, îl așteaptă, tăcute, pentru o nouă călătorie. Casa, cu toate ale ei, funcționează drept muzeu din 1958, când a fost donată de familia poetului. Acesta și-ar fi dorit să fie și după trecerea în neființă tot aproape de locurile acestea, atât de dragi lui. Scria într-un poem:
„N-aș vrea să-mi săpați mormântul, colo sus, cu alții-n șir, 
S-ar scula să mă mănânce, morții toți, din cimitir! 
Ci, aproape de costiță e o cruce pe cărare, 
Lângă drum și mâna dreaptă, 
Cum te duci la Valea Mare (Pravăț). 
Albă cruce să vă spuie, tot acolo nemișcată, 
Ăsta care doarme-n groapă, 
S-a plimbat, pe aici, odată!” 

Însă drumul vieții i s-a oprit, cum spuneam, la Iași, unde odihnește în cimitirul Eternitatea.


Mioara ne îmbie să urcăm și la etaj, să vedem în cele două cămăruțe, dormitorul și sufrageria, ce s-a mai putut păstra într-o viață de om. Un cerdac generos, realizat după tipicul arhitectural muscelean te îmbie la vers și visare. Cu siguranță, "Balada greierului și a furnicii", precum și multe alte nestemate literare au fost scrise cu drag, în serile târzii de vară, de aici de unde, priveliștea asupra Nămăieștiului și împrejurimilor, fac casă bună cu stelele cerului.


Un tet-a-tete ingenios s-a mai păstrat încă, în camera de lucru. Dacă erau în relații bune, cei doi soți stăteau față în față, dacă nu, își întorceau frumos, spatele. Biroul și scaunul sunt pirogravate manual, împodobite în culori și motive geometrice de o reală frumusețe. Mai mare dragul îi era lui Topîrceanu să scrie, așezat la un asemenea mobilier! Ceasul de pe birou, greoi, a oprit timpul în loc, exact la ora morții poetului. Tablourile dăruite de prietenii poetului, bastoanele, unul de toate zilele și unul de iarnă, cu vârf metalic și nelipsita pălărie, două biblioteci mici și aparatul foto Kodak din 1924 sunt câteva din cele ce odinioară, au fost atinse de geniul artistic al poetului florilor.


Camera de odihnă găzduiește un pat, ca pentru pitici. Oare cum dormeau doi oameni aici, mă întrebam în vreme ce tanti Mioara ne arată un cufăr considerabil, frumos tapițat cu tablă înflorată și bine închis cu lacăt gros. N-am îndrăznit să-l deschid, dar am avut senzația că acolo se aflau bine ferecate, toate momentele de inspirație ale poetului.

Zăbovesc o clipă pe cerdacul casei. E o dimineață frumoasă de primăvară, caldă și liniștită. Doar cocoșul și cele câteva găini de prin ogradă stau la palavre, probabil despre zarva care s-a iscat peste noapte în curte, și pe care dulăul vecinilor nu a ocolit-o deloc. Timpul ne înghesuie, iar drumul ne așteaptă să vizităm și alte bucăți de istorie.

N-aș fi plecat de acolo, înainte să vină și Topîrceanu acasă! Tanti Mioara ne-a însoțit tot ghidajul pe cântece și versurile celui pe care îl admiră în taină! Da, cu siguranță îl iubește încă. Și cum altfel, când aceasta este soarta poeților, să rămână pentru totdeauna în inimile celor pe care i-a încântat cu versurile lor, așa după cum, singur spunea:


„Omul are partea cea nedreaptă. 
El cântă, râde, suferă, iubește, 
Adoarme-apoi și nu se mai trezește, 
Pe când poetul, supraviețuiește”.

Îndeletniciri bucovinene - spiritualitate închistrită


 Povesteam aici, despre istoria, tradițiile și îndeletnicirile bucovinenilor. Totuşi, cel mai vechi meşteşug și în această zonă este OLĂRITUL. Vechimea lui este argumentată de descoperirile arheologice din zonă. Această ocupaţie încă mai dăinuieşte în Rădăuţi şi la Marginea, unde meşterii olari sunt renumiţi pentru ceramica neagră şi cea roşie, utilitară.



În Bucovina secolelor XVIII-XIX exista ceramica zgrafitată, de tradiţie bizantină, cunoscută şi sub numele de ceramica KUTY dup vestitul centru înfiinţat de olarii armeni veniţi din Moldova. În ultimul secol acest tip de ceramică este produs de centrul de la Rădăuţi. Un alt centru foarte important în producerea ceramicii bucovinene este cel din localitatea Marginea, de unde, ceramica neagră face şi astăzi înconjurul lumii, fiind deosebit de apreciată de către turiştii străini.

Portul popular


       Pentru bărbaţi, costumul popular se remarcă prin simplitatea croiului şi a decorului pieselor specifice: cămaşa albă (decorată pentru sărbătoare), iţarii, brâul sau chimirul din piele (brodat cu mărgele pentru zilele de sărbătoare). Brâul, cu cât este mai lat şi mai frumos împodobit, cu atât satul din care vine bărbatul este mai sus, spre munte. Lăţimea brâului mai denotă şi cât de bogat este chiaburul care-l poartă.


Costumul popular femeiesc prezintă însuşiri artistice deosebite; se distinge prin sobrietate şi decor. Este alcătuit din cămaşă, catrinţă, bete, acoperăminte pe cap, podoabe, ca piese specifice, la care se adaugă piesele comune: bondiţa, cojocul, sumanul, mantaua. La femei este format dintr-o cămaşă frumos colorată cusută cu mărgele, o catrinţă ţesută cu fir auriu, legată în talie cu brâu colorat, iar în picioare, opinci. Iarna, femeile poartă bundiţă, ciorapi si basma din lână. Basmaua arată după felul în care este legată şi în care este aranjat părul, statutul femeii. Cu cât basmaua este mai închisă la culoare, cu atât femeia este mai în vârstă. Femeile nemăritate nu sunt obligate să poarte basma şi îşi pot lăsa părul despletit, pe spate.

De asemenea, există haine speciale pentru toamnă-iarnă. Sumanul folosit iarna este făcut din lână de obicei de culoare închisă (gri închis, maro, negru) şi decorat cu şnur de culoare neagră. Cojocul este de asemenea, o haină până la genunchi, din lână înspre interior şi piele la exterior, decorat cu motive florale. Pielea nu este vopsită. În ultimii ani decoraţiunile florale au fost înlocuite de elemente la modă iar pielea vopsită în maro, gri, negru şi chiar roşu sau albastru. Ca şi motive folclorice care împodobesc portul popular bucovinean întâlnim spicul, soarele, frunza şi crucea.

Închistritul ouălor



Ouă se încondeiază în nenumărate zone din țara aceasta. Bucovina este recunoscută pentru colorit. Și pentru motivele populare pe care le-a dat jos de pe țesături și le-a așezat frumos, în linii ferme și subțiri totodată, pe coaja cea firavă a ouălor. Iar aici, împodobirea aceasta plină de migală se numește închistrit, nu încondeiat. Este un meşteşug care necesită talent, pricepere şi sensibilitate, prin care se realizează unicate prin decorul lor. Obiceiul a fost introdus în Bucovina de către ucraineni, unul dintre cele mai cunoscute centre de închistrire a ouălor fiind la Moldoviţa.



Tehnica de închistrire se realizează prin „cruţarea fondului” prin desenarea cu chişiţa, cu ceară de albine încălzită. Chişiţa este o ţeavă îngustă din tablă subţire, cu diametrul unui ac, cu firul unui păr de porc în exterior, fixată pe un beţişor de lemn. Această tehnică a devenit o adevărată artă prin ornamentarea oului cu forma sa ovoidală, prin împărţirea suprafeţei în câmpi ornamentali orizontali sau verticali, realizându-se o concordanţă între volum şi decor până la perfecţiune. Oul, spălat și golit de conţinut se împarte în suprafeţe mai mici, se desenează şi apoi se introduce în culoare deschisă, de exemplu galben, apoi se realizează alt desen şi se introduce în culoarea mai închisă (portocaliu).



E multă migală în această artă, și multă dăruire. Dacă nu ai văzut niciodată cu se închistrează un ou și câtă precizie îți trebuie pentru acest meșteșug, privește atent la strașnicele bucovinence! Femei zdravene, obișnuite atât cu munca la câmp și cu spartul lemnelor, bucovinencele își etalează măiestria cu precădere în închistritul ouălor. Pentru că aceste femei nu poartă în ele doar darul de preț al vieții ci întreaga artă ancestrală a strămoșilor ei. Toată atenția, grija și imaginația acestora sunt înscrise genetic în memoria bucovinencelor. E un exercițiu incredibil să vezi cu câtă lejeritate își împodobesc aceste femei și portul și casa dar mai ales, acest ou, simbolul cel mai de preț al vieții!

Gastronomie


Bucovinenii sunt recunoscuţi pentru ospitalitate, considerând o onoare să deschidă uşa pentru oaspeţi. Și dacă tot te-au primit în casa lor și te-au pus la masă îmbiindu-te cu tot felul de arome și gusturi, uită-te bine ce poți mânca aici, mai ceva ca la mama acasă! Mămăliguţă cu brânză şi smântână, sarmale, supe şi ciorbe cu smântână (vestită fiind cea de pui, din Rădăuţi), cârnaţi, chişcă, tobă, drob, pască şi cozonac cu mac sau brânză, mucenici, învârtitură, carne friptă în scoarţă de fag, tochituri cu mămăligă, pe toate le fac bucovinenii cu drag și le împart și mai abitir cu oricine le va trece pragul. Îmbietoare şi gustoase sunt totodată şi placintele poale-n brâu, tocineii sau vărzările. Iar ca toate să meargă ca unse, în cinstea bucătăresei şi a oaspeţilor se ciocnesc păhărele de ţuică, adesea băută printre meseni, din acelaşi pahar. Nu sunt de lepădat nici vișinatele, afinatele groase mai ceva ca sângele înghețat în vene, muratele cele negre și amețitoare, precum și licorile cele învârtoșate ale Băbeștii Negre de Nicorești, sau Feteasca cea Neagră de Uricani!

În vechime, pentru prepararea mâncării existau vetre special amenajate, iar prânzul comun se întindea pe mese special construite din lemn iniţial sau piatră, adevărate altare de sacrificiu, sau jos, pe pământ, pe feţe de masă albe, a căror conotaţie de puritate este importantă în simbolistica ritualurilor.



Acum, că ți-ai pus neuronii la punct cu istoria și obiceiurile bucovinenilor, și burta la cale cu mâncărurile lor, te voi invita să îți tragi sufletul doar preț de câteva click-uri, până vei descoperi pas cu pas, atracțiile lor turistice, adevărate motive de mândrie, pentru niște oameni învățați din plin cu traiul la munte și neclintirea lui! Cine a auzit de vestitele pârtii din Vatra Dornei sau de apele minerale din Poiana Negrii, ori de Hotelul Carol ori cazinoul din oraș, odinioară mândria urbei? Îți voi spune povestea lor, te voi plimba prin pădurile întinse și îți voi ostoi setea cunoașterii, îți voi aduce în dar imagini despre care, la prima vedere nu ai crede că sunt din România ta! Dar până atunci, delectează-ți ochii, prin țara aceasta de pământ plin de istorie, tradiție și culori, pe Iată Lumea!