Dragobete - Năvalnicul fior românesc


În mentalul popular există diferite reprezentări și justificări ale unor sărbători sau momente importante din an. Așa se face că, românii au știut să găsească o explicație, să marcheze cumva momentele acestea printr-o simbolistică și niște credințe aparte. Cea de astăzi este legată de Dragobete și de cine era acesta.


Serbat în fiecare an, în data de 24 decembrie, Logodnicul Păsărilor sau Dragobetele este întipărit în mentalul colectiv drept Năvalnicul fecior, de o rară frumusețe și căruia îi plăcea să iubească. În unele părți ale țării, acesta este nimeni altul decât fiul Dochiei, cea care își lepăda cojoacele rând pe rând, la venirea primăverii.


Însă, prin alte zone, românul nostru îl cunoaște pe Logodnicul acesta al Păsărilor ca fiind un zeu dac care, în vechime oficia nunțile dintre animale, atunci când iarna pleca spre zări mai primitoare, lăsând locul surorii ei mai tinere, primăvara. Așa se face că, oamenii crezând că este o nuntă în cer pentru animale, au extins această superstiție și la viața lor de zi cu zi. Și astăzi, fetele și feciorii de la pa sate se întâlnesc în ziua de 24 februarie, ca iubirea lor să fie pecetluită și să reziste un an întreg, întocmai ca dragostea păsărilor. Tot atunci ei se logodesc, urmând obiceiul zburătoarelor.

Însă credințele populare nu se opresc aici. În calendarul creștin ortodox, ziua de 24 februarie celebrează aflarea Capului Sf. Ioan Botezătorul, zi în care oamenii renunțau la orice muncă și își primeneau casele, în așteptarea zeului iubirii. Logodnicul Păsărilor venea pe la case însoțit de zânele Dragostele, care șopteau vorbe dulci îndrăgostiților, ferindu-se să fie văzute.


Și cum astfel de credințe și superstiții sunt, de regulă însoțite și de ritualuri diverse, în ziua de 24 februarie fetele trebuie să se spele pe fețe cu rouă sau zăpadă topită, ca să fie bine plăcute de băieții pe care în taină, îi îndrăgeau. După aceasta se îmbrăcau și mergeau prin păduri în căutare de tămâioasă și viorele pe care le foloseau mai apoi la diferite descântecele de dragoste sau le puneau la icoane.


De cum cânta cocoșul la ora prânzului fetele reveneau în sate în fuga, iar această fugă era denumită "zburătorit", convinse fiind că pe urmele lor se află Logodnicul Păsărilor. Feciorii porneau astfel pe urmele lor și își urmăreau fetele de care erau îndrăgostiți. Dacă și băiatul îi era pe plac fetei, acesta o prindea și o săruta, în semn de pecetluire a logodnei dintre ei, pentru un an întreg. Toată procesiunea aceasta era atent urmărită de cei din sat pentru că, așa aflau la ce nunți trebuie să meargă la început de toamnă. Și tot din aceste credințe populare reiese și zicala conform căreia “Dragobetele sărută fetele”.


Și cum o astfel de sărbătoare se cade să fie prilej de voie bună, spre seară se adunau cu toții în hore și jucau până spre miezul ei, cât îi țineau picioarele. În hore se prindeau și cei care nu-și aflaseră perechea cu acest prilej, știut fiind faptul că, Logodnicul păsărilor îi vede la horă pe cei rămași fără pereche și, peste an se îngrijește ca aceștia să nu rămână singuri. Tot acum în unele zone ale țării există obiceiul ca fetele și feciorii să își cresteze brațele, devenind frați/surori de cruce.


Și, chiar dacă în această zi nu se coase, nu se spală, nu se muncește la câmp sau prin ogradă, femeile trebuie să dea de mâncare la păsări și orătănii, pentru că ziua aceasta este alor și astfel, mulțumesc Dragobetelui pentru darurile pe care acesta le face. Nicio pasăre nu va fi tăiată în această zi, gestul aducând numai necazuri celui care va sacrifica zburătoarea.

Și cum românii sunt campioni la superstiții, ei mai cred că dacă de Dragobete va ploua, primăvara va bate devreme la ușă și va fi frumoasă și fără capricii, iar dacă cineva aude pupăza cântând în această zi va fi harnic și va munci cu spor întreg anul.


Sunt tradiții care încă se păstrează în multe dintre zonele țării noastre. Sunt obiceiuri străvechi, ce se pierd în neguri de vremi și se împletesc cu sărbătorile creștine, multe dintre aceste obiceiuri, așa zis păgâne fiind precursoare acestora. Iar poporul român are un bogat palmares de astfel de credințe și superstiții cu care să se mândrească. Logodnicul păsărilor este una dintre ele, o frumoasă poveste despre comuniunea dintre natură și oameni, respectată încă din cele mai vechi timpuri. Dragobetele autohton nu este altceva decât acela care face legătura dintre cer, spațiul de manifestare al păsărilor și pământul pe care viețuiesc oamenii și pe care se odihnesc păsările. Logodnicul Păsărilor nu face altceva decât să creeze și în această zi o punte nevăzută între cer și pământ, punte solidificată prin sărutul îndrăgostiților, dovada vie a sentimentelor dintre ei.

Logodnicul păsărilor simbolizează iubirea și este în mentalul colectiv o tradiție milenară, autohtonă cu care poporul acesta se poate mândri! Este dovada vie a unei continuități de credință, moștenită din strămoși și pe care se cuvine să o prețuim, așa cum ne-a fost lăsată. Desigur că uneori, ne atrag lucrurile noi...sf. Valentin devine și la noi în țară o sărbătoare din ce în ce mai populară. Care se cuvine respectată ca atare. Dar noi avem sărbătorile noastre, pline de farmec, simbolistică și magie, obiceiuri care ne poartă în lumi nevăzute, pe care le putem simți cu sufletele noastre, ori de câte ori ni le deschidem.



În 24 februarie, Dragobetele sărută fetele. Iar Logodnicul păsărilor va oficia orice legătură între două suflete care se iubesc, atâta vreme cât își vor pecetlui iubirea printr-un sărut, atât aici, pe pământ, cât și dincolo de nori! Zeul autohton al iubirii așteaptă în această zi, să treacă din casă în casă, să fie primit cum se cuvine și să oficieze, măcar pentru un an întreg, iubirea dintre oameni. Primiți-l în casa sufletului, primeniți-o cum se cuvine și amintiți-vă de vechile obiceiuri! Acelea lăsate în taine, din moși strămoși, pentru voi, spre a vă fi moștenire dreaptă! Este sărbătoarea dragostei! Bucurați-vă și vă iubiți! Logodnicului Păsărilor, mulțumiți!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu