Multiculturalismul e o treabă tare frumoasă dacă ești
deschis la minte. Îți dă ocazia să explorezi, să descoperi lumi și oameni noi,
să afli cum se trăiește și altfel. Dar, dacă mai ai și o pasiune pentru
istorie, atunci acest factor îți dă posibilitatea să interferi cu alte
culturi, atât în trecutul lor, cât și în prezent.
Viscri a fost locul în care am descoperit pentru prima
dată lumea incredibilă a sașilor. Și, ori de câte ori voi vorbi despre sași, eu
îmi voi aduce aminte de Viscri, de zilele ploioase dar fascinante în care am
cutreierat Ardealul pe urmele lor și de practica la cursul de patrimoniu
cultural-istoric, pe care am făcut-o evident, la acolo.
Ce are așa nemaipomenit satul ăsta? În fond e doar un
sat, destul de izolat, un sat care nu se deosebește foarte tare de altele din
mândrul nostru Ardeal. Și totuși... Viscri are ceva special. Are un prinț care
s-a îndrăgostit de el. Și de oamenii de aici. Și de casele acelea frumos
colorate, înșirate de-a lungul uliței principale, mai ceva ca mărgelele pe ață.
Are și o biserică fortificată, veche și trainică, la fel ca toate câte au ieșit
pe vremuri din mâinile sașilor. Și chiar și un muzeu, în care stau cuminți tot
felul de lucruri vechi, adunate de prin casele colorate, care să ilustreze
viața satului de altădată.
Sași nu are prea mulți. Cei câțiva care au rămas însă, au
pus umăr de la umăr și au dat față nouă, satului lor. Îmi amintesc cu plăcere
de o săsoaică strașnică, pe nume Caroline Fernolend care nu stă o clipă
locului. De ani buni se zbate să conserve patrimoniul săsesc. De ani buni
organizează în zonă tot felul de manifestări. Așa l-a cunoscut și pe prințul
Charles l-a făcut să se îndrăgostească de Viscri. Iar acum, ea este practic
sufletul acelui sat. De la ea au pornit și atelierul de fierărie, și ideea ca
fiecare gospodărie să cazeze turiștii, să îi îmbie cu dulcețuri aromate și să
vorbească lumii despre cum trăiau sașii aici, odinioară. Și tot prin ea, o
fundație renumită din zonă a restaurat până acum case săsești din diferite
sate, pentru ca cei care ajung aici să poată vedea cum se desfășura viața
sașilor, dinainte de plecarea lor din Transilvania.
Surpriza mea cea mare a fost curățenia locului. Un sat
presupune că are niște elemente definitorii ancestrale: colbul ulițelor,
ridicat de roțile carelor, în verile toride, șanțuri pline de noroi, în
toamnele ploioase. Animale care umblă cât e ziua de lungă, în voie, pe drum. Ei
bine, Viscri are ulițe asfaltate, deși drumul până în sat e dezastru. Însă,
odată ajuns aici e nevoie de tihnă. De momente în care să explorezi acele
ulițe. Și să te îmbeți de culoare. Căci asta te însoțește la tot pasul în
Viscri: multitudinea de nuanțe, preponderent de verde și albastru ca cerul. Din
loc în loc, agățate de porțile mari, vezi tot soiul de articole din pâslă:
pălării sau șoșoni, gri, dar mai ales...roz! Ei bine, din tot curcubeul acela
multicolor de pe ulițele din Viscri, eu îmi amintesc cel mai adesea de rozul
acela pregnant, viu, pătrunzător, agățat de porțile verzi ale gospodăriilor
săsești!
Neapărat să vizitezi muzeul de aici. Se află chiar în
curtea bisericii fortificate din Viscri și a fost amenajat în așa fel încât să
cuprindă principalele aspecte ale vieții cotidiene săsești. Vei descoperi cahle
pictate manual și emailate, precum și diferite obiecte de uz casnic: războaie
de țesut, fusuri, oale pentru depozitarea diferitelor alimente, dulăpioare
pentru condimente, priștine, mobilier pictat și multe altele.
Priștinele erau
niște roțițe de lemn, frumos pictate, pe care băieții le dăruiau fetelor într-o
anumită zi din luna februarie, când se termina școala. Se numesc Wirkel în
dialectul săsesc și se puneau pe fus, pentru a avea o mai bună inerție la tors.
De multe ori, înainte de confirmare, adică până la 14 ani, băieții puneau
priștina într-un pantof de-al fetei, pe care, mai apoi, îl ascundeau în
grădină. Fetele trebuiau astfel să sară într-un picior, în cautarea pantofului,
în vreme ce mamele lor îi serveau pe băieți cu prăjituri și cu bani. În serile
în care se organizau clăci și fetele torceau, băieții pândeau momentele în care
fetele scăpau priștinele pe jos, le recuperau înaintea lor, cerându-le în
schimb, câte un sărut. După confirmare, fetele primeau de la băieții care le
plăceau, fusuri frumos împodobite și pictate, cu care se mândreau în sat seara,
la joc! Obiceiul acesta se mai păstra încă la Viscri, în anii ’90!
Războiul de țesut din micul muzeu datează din 1743. În
fiecare casă săsească întâlneai în trecut câte un război care se aducea în interiorul
ei, după data de șase ianuarie când, femeile începeau țesutul. Din toamnă și
până în pragul sărbătorilor de iarnă, femeile mergeau cu fusul la tors, iar mai
apoi, din ce torceau, începeau să țeasă diverse materiale, la război. După Paști
războiul era urcat în pod, pentru că începea munca la câmp. Firele cu care
țeseau erau de mai multe feluri. Cel mai bun fir era destinat lucrurilor care
necesitau finețe, precum fețele de masă, un fir mai gros era pentru saci, iar
din rămășițele de fire se făceau funii.
Și, la fel ca orice obiect din acest muzeu și războiul de
țesut are o poveste. Prima dată când a venit prințul Charles la Viscri, Caroline
s-a gândit să îi arate cum se țese. Era chiar înainte de Paști. L-a dus așadar
pe prinț la una dintre localnice, despre care știa că se mai ocupa încă, cu
țesutul. Însă aceasta i-a răspuns răspicat că poate să vină și împăratul că
înainte de Paște ea a scos războiul din
casă! Așa a ajuns războiul acesta să fie astăzi în muzeu, pentru ca toți cei
care îi trec pragul să îl poată admira!
Nu trece cu vederea nici țesăturile aranjate aici: perne
frumos brodate, în culorile atât de specifice sașilor...alb, albastru și roșu,
cergi multicolore și câteva costume populare tradiționale, atent împodobite,
patul cu sertare, în care dormeau trei generații deodată, toate stau mărturie
ale traiului lor aici!
E o lume aparte la Viscri. Un univers colorat, plin de
viață și povești, care mai de care mai interesante. Se cuvine să le cunoaștem,
căci fac parte tot din istoria noastră. An de an, Viscri este vizitat în
perioada verii de peste 10.000 de turiști. Mulți dintre ei sunt sași care,
odinioară, au fost nevoiți să-și lase casele de aici și să plece în pribegie
sau în vestul din care veniseră, acum mai bine de nouă secole. Dar în afară de
ei sunt și turiști dornici să afle cine sunt acești sași și de ce sunt ei așa
de speciali! 10.000 de oameni, într-un sat din inima Transilvaniei!
Poate nu
degeaba se înghesuie să le asculte poveștile! Grăbește-te și tu, cât ultimii
sași rămași în viață aici, mai sunt în putere să-și spună istoriile! Căci până
nu ajungi aici nu vei știi cu adevărat, care ți-au fost vecinii, atâta amar de
vreme! Viscri te va primi mereu cu brațele deschise. Îți va pune înainte bucate
alese, te va lăsa să te odihnești în paturile lui și te va purta înapoi în
timp, unde veți închina împreună, un pahar de rachiu tare, în cinstea unei
istorii care a făcut din acești oameni, strașnici ctitori ai orașelor din
Transilvania!
O galerie foto de la Viscri poţi viziona aici!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu