Densuș, istoria pietrelor

 În câte locuri din țara aceasta ai mers și ai simțit că e mult mai mult decât un loc? Că ascunde mai multe decât înfățișează? Că ești “acasă”, chiar dacă numai pentru câteva clipe, departe de tot ce știai și defineai ca fiind acasă? Așezată departe de ochii iscoditori, ferită din cale și, totodată, străjuind cu zborul ei parcă frânt, înălțimile, Biserica din Densuș sfidează la propriu, timpul.

Așezată în inima Transilvaniei, nu departe de Mănăstirea Prislop, minunea de la Densuș păzește dincolo de hotare „comorile” ascunse ale Transilvaniei. Vorbește despre ele doar prin prezență și vechime și reînvie cu ușurință istoriile strămoșilor de altădată. Zidurile sale, adevărate monumente antice spun, celor care vor să le asculte, enigmatice povești despre războaie sângeroase, curaj, neclintire în credință și smerenie. Vorbește, defapt, despre calitățile acestui neam. Nu trebuie decât să vii măcar odată aici ca să înțelegi în ce constă, în realitate, moștenirea poporului român.

Biserica este așezată în satul Densuș, locul de baștină al lui Ovidiu Densușianu, autorul operei „Dacia Preistorică” și al fratelui sau, Aron, fost paroh al acestei biserici. În curtea ei se mai află și astăzi casa memorială a celor doi. Lăcașul bisericesc datează documentar din secolul al XIII-lea e.n. dar, după unii cercetători, vatra acestuia ar aparține secolului al II-lea i.e.n. Conform specialiștilor, construcția ar fi fost inițial un templu închinat zeului Marte.

Realizată din bolovani de râu, pietre funerare, lespezi mari, unele cu inscriptii latine, altare votive, stâlpi, fragmente de coloane, toate luate din ceea ce, odinioară, reprezenta castrul roman Sarmizegetusa Ulpia Traiana situată doar la câțtiva kilometri depărtare, Densuș este singura construcție de acest fel din țară. Se presupune că biserica a suferit importante modificări de-a lungul timpului. O inscripție de pe o coloană din interiorul bisericii amintește de un general roman, Maximus Longinus, ucis în ultima campanie de cucerire a Daciei de către romani. Caii funerari romani, sculptați în piatră, par a fi într-un necontenit marș; întreaga arhitectură a bisericii amintește de primele lăcașuri creștine, descoperite în vechea Romă.

În semiintunericul interior se disting rămășițe ale picturii, în mare parte realizată de către meșterul Ștefan, a cărui semnătură este perfect vizibilă și astăzi pe unul din zidurile bisericii. Particularitățile operei zugravului Ștefan ne amintesc de biserica Sf. Nicolae din Curtea de Argeș, realizată în secolul al XIV-lea. O serie de coincidențe duc la ipoteza conform căreia, cele două biserici ar fi fost asemănatoare ca și construcție. Asemănarea duce la presupunerea că, acest meșter ar fi fost un reprezentant al artei din Țara Românească, în Transilvania. Pictura este împarțită pe registre, unele dintre ele fiind unice în țară, cum ar fi acela în care, Sf. Marina este reprezentată cu un ciocan în mână, lovind în frunte un diavol pe care-l ține de ciuf. De o deosebită valoare este și registrul ce-l prezintă pe Mântuitorul Iisus Hristos îmbrăcat în cămașă hațegană, ceea ce denotă originalitatea și atașamentul localnicilor pentru valorile poporului nostru.

În zidurile Densușului ai ce citi: cele trei feluri de mortar, rotația pietrelor după fiecare reconstruire, sfinții cu ochii scoși de turci, crucile profanate de calvini și fragmentele de pictură, în care, strălucește ca un diamant, icoana Sfintei Treimi - Dumnezeu și Fiul în ie populară românească și Sfantul Duh în chip de porumbel. Toate stau acolo așezate, parcă așteptând ba descifrarea specialiștilor, ba iluminarea credincioșilor ce vin și îngenunchiază printre ele.

Misterele Densus-ului

De-a lungul vremii, nenumărate mistere au înconjurat această biserică unică în felul ei printre lăcașurile creștine. Privit din lateral, acoperişul are forma unei păsări, mai precis a unui porumbel. Deasupra altarului se află doi lei de piatră, situaţi coadă-n coadă. Altarul bisericii este mai aproape de direcţia sud decât de cea de est, ceea ce denotă că acolo a fost mai întâi un templu păgân, deoarece toate lăcașurile de cult creștine au altarul spre est. Și de parcă toate acestea nu ar fi de ajuns, în altar, masa pe care se săvârșește Sfânta Liturghie este realizată dintr-o lespede de mormânt roman, luată de la aceeași Sarmizegetusa Ulpia Traiana. Unii cercetători susțin că acestă lespede este chiar cea care adăpostea mormântul generalului roman Longinus, ucis de către daci pe aceste meleaguri. În timpul slujbei religioase se spune că masa radiază o lumină fluorescentă care, treptat, se stinge odată cu terminarea slujbei. Și pentru ca să întărim misterul de la Densuș, în curte, la nici 30 de metri de intrarea în biserică se află o piatră ce conține fosile marine: pești, scoici, cai de mare și trilobiți!

Despre masa altarului nu știu cu exactitate care este adevărul. Așa spun oamenii. Poate pentru ei, masa aceea chiar radiază o lumină fluorescentă. Sau poate văd doar ce vor să vadă. În schimb, despre piatra cu fosile chiar nu e niciun mister la mijloc. Știm deja că în zonă de află și Geoparcul Dinozaurilor, realizat pe meleagurile în care, cu mii de ani în urmă, aici trăiau dinozaurii pitici. Tot de pe atunci datează și piatra cu pricina!

Dincolo de frumusețea arhitectonică și așa zisele mistere pe care le ascunde, biserica din Densuș are o putere spirituală aparte pe care nu o poți simți decât ajungând aici. Privește cu ochii sufletului și atinge istoria a mai bine de 2000 de ani de continuitate religioasă! Asta pentru că, de 2000 de ani încoace, rugăciunile nu au încetat în acest sfânt lăcaș, în ciuda greutăților și presiunilor care i s-au adus. Spiritualitatea grăiește prin fiecare piatră la Densuș. Atinge-o și îți va vorbi cu siguranță!

De fiecare dată când am ajuns aici, Densuș era în lumină. A soarelui, în zilele călduroase ale verii. A lumânărilor, în ceasurile de rugăciune. A lunii, într-o friguroasă seară de martie. Însă, indiferent în ce lumină se scălda, biserica din Densuș, prin simpla formă pe care o are este un monument ce predispune la poveste. Dacă îi privești zidurile, te poartă înapoi în timp, pe vremea neînfricaților strămoși, daci și romani. Dacă îți ridici ochii către cer și îi observi turla, în arc frânt, te îndeamnă să mergi și mai departe, în antichitate, în acele vremuri în care templele păgâne erau dedicate diferitelor zeități. Dar... uită-te și mai bine! Turla aceea de piatră, ce scrutează de secole înălțimile ar fi putut oare să-i fie muză și lui Brâncuși, pentru a sa pasăre în văzduh?

Nu te mai saturi să o privești. Nu te mai saturi de avalanșa de întrebări ce ți se nasc în minte, privind-o. Ori de câte ori am ajuns aici, în mintea mea, alte și alte întrebări își căutau răspunsurile. Mergi și viziteaz-o! Respiră aici, aerul istoriei vii! Întreab-o! Întreabă-te! Și răspunde-ți...

Sursa foto: romaniasphotos.blogspot.com