Casa Băniei - istoria etnografică a Olteniei



E mare lucru să găsești, într-o destinație absolut nouă, istoria ei strânsă într-un singur loc. Pentru descoperitorul și împătimitul călătoriilor este o condiție esențială. Nu poți ajunge să cunoști locurile prin care treci fără să le știi trecutul, acela care a contribuit la formarea unui loc.



După filosofia aceasta m-am ghidat mereu în călătoriile mele. Oriunde am mers am căutat să aflu ce diferențiază acea destinație de altele. Ce particularități are? Cât de mult seamănă cu ce am văzut în alte zone? Și lista de întrebări ar putea continua. Iar, la un astfel de tir de întrebări, cel mai bine îți răspunde un muzeu. Un loc aparte, care păstrează în el, memoria trecutului unei regiuni.



Ajunsesem pentru prima oară în Craiova, un oraș surprinzător de frumos, un oraș plin de istorie în care nu-ți ajung doar două zile să-i descoperi secretele. Căutând casa memorială a Elenei Farago, la numai o aruncătură de băț de aceasta am descoperit Casa Băniei, unde se află astăzi găzduit, Secția de Etnografie a Muzeului Olteniei.

Inițial mi s-a spus că nu pot fotografia în interior, chiar dacă am specificat că sunt editor al unui blog de turism și că vreau aceste fotografii pentru ilustrarea unui material de promovare a muzeului.



Primul spațiu din care mi-am început vizita a fost subsolul, amenajat tradițional, cu bun gust și cu multă atenție, în funcție de principalele și cele mai vechi îndeletniciri umane, în arealul oltenesc. Unelte de agricultură, unelte de măcinat, de arat, toate cele trebuincioase într-o gospodărie stau așezate cuminți lângă tot felul de alte obiecte de bucătărie.


Tot felul de străchini, oale, cratițe, opaițe, mașini de călcat, forme pentru copt, ulcele pentru apă şi vin, vase mari pentru untură, vasul pentru gaz, putineiul cu mâtcă, măsurile pentru lapte, străchini, blidare, linguri, cauce, sărăriţa, găleata de apă, hambarul, lada de făină, tuciuri sunt păzite cu strășnicie de manechine îmbrăcate tradițional, în spațiul expozițional destinat “Facerii Pâinii”. Tot acest ritual al pâinii, de la culesul grâului și până la scoaterea acesteia din vetre este completat de o dioramă rituală, denumită “barba popii” sau “barba caprei”, menită să protejeze printr-un ritual magic locul cultivat și să ofere bogăție recoltei viitoare.

                     

Este unul dintre puținele spații amenajate atât de frumos, din multele pe care le-am putut admira în muzeele de etnografie din țară, pe care le-am vizitat până acum. Sau, poate sunt doar subiectivă, mai ales că, am urcat la etaj cu un gust amar că nu pot imortaliza tot ce am văzut acolo.


Surpriza însă, abia acum urma să-mi fie oferită căci, primele camere ale etajului sunt destinate costumelor populare tradiționale, așezate frumos pe manechine care parcă, deși stau nemișcate cât e ziua de lungă, ai impresia că stau la taclale, despre câte-n lună și-n stele. E o senzație tare dificil de descris în cuvinte. Trebuie doar să le privești și imediat vei simți cum vociferează și duc vorba mai departe, despre singurul vizitator care s-a încumetat să sfideze gerul acela de februarie ca să vină să le vadă.


Și, ca surpriza să fie completă, aici am descoperit o altă doamnă muzeograf care a specificat că pot fotografia liniștită, toate exponatele, după pofta inimii. Așadar, ei trebuie să îi mulțumești pentru fotografiile acestui material și pentru cele care ilustrează subsolul despre care tocmai ți-am povestit! Atâta căldură și deschidere într-un muzeograf este exact ceea ce consider că ar trebui să găsești în fiecare om care se ocupă de exponatele dintr-un muzeu! Asta înseamnă, după părerea mea să faci cu dragoste și dăruire, ceea ce ți-ai ales ca meserie!


Costumele expuse au o vechime de aproximativ 150 de ani dar, privindu-le, ai crede că abia acum au fost scoase din mâinile celor care le-au creat. Frumoase, delicate, atent împodobite, colorate în roșu aprins sau negru de tăciune, costumele oltenești au motive tradiționale aparte pe care nu te vei sătura să le admiri. Toate aceste veșminte reprezintă diferite regiuni ale Olteniei: Vâlcea, Olt, Dolj, Mehedinți, Romanați.


Iar, mai departe, impresionantele țesături oltenești stau cuminți, pernă peste pernă, ștergar după ștergar, cergă după cergă și covoare țesute manual, unele peste altele, unele lângă altele, ca într-o adevărată explozie de culoare, formă și autenticitate, într-un car tradițional, de lemn.


Expoziția a fost realizată sub tematica “Ritmurile Vieții”, un melanj aparte construit din relația dintre sacru/profan, material/spiritual, cotidian/sărbătoare. Toate manechinele pe care le-ai văzut aici reconstituie tipologia unei nunți cu specific oltenesc. Protagoniștii ei, mirii, părinții, nașii și nuntașii formează contexul de trecere într-o altă etapă a vieții.


Nu lipsesc, desigur, nici unele dintre ritualurile specifice regiunii Olteniei, în ziua nunții: adusul apei de către mireasă, împodobirea bradului și purtarea zestrei de nuntă în carul ritual.



Icoane pictate pe lemn, pristornice cu care erau ștanțate diferitele copturi, pâinici, chifle sau colaci, toate se dezvăluie, rând pe rând privirii tale, care nu se mai satură de atâta tradiție și frumos. Am descoperit și icoanele de vatră, acelea negre, afumate, pe care oltenii de altădată le puneau deasupra vetrei, deoarece credeau că pe horn, pot pătrunde în case anumite duhuri rele, iar icoanele acestea protejau casa și membrii familiei de duhurile necurate.




Acestea, împreună cu pristornicul erau obiecte nelipsite de lângă vetrele țăranilor olteni, păzind cumva, “pragurile”, intrările și ieșirile din casă, de tot felul de forțe întunecate. Ouăle încondeiate respectă și ele un amalgam de modele și motive, unele pe care le-ai putut observa și pe țesăturile tradiționale de mai devreme.



Un alt spațiu deosebit din acest muzeu este cel destinat covoarelor. De diferite culori și mărimi, țesute manual, unele dintre ele chiar de măicuțele care au trăit altădată în mănăstirile din apropierea orașului, covoarele acestea sunt decorate în culori vii, pregnante și motive vegetale.



Nu lipsesc nici păunii din podoabele lor, cocoșii, ori diferite motive geometrice, precum rombul, brâul, sau triunghiul și chiar acele elemente care l-au impresionat atât de tare pe Brâncuși, în arta sa. Războaiele de țesut au fost achiziționate sau donate de către femeile din satele învecinate.


Vârtelnițele, scăunelele acelea mici, măsuțe, piepteni pentru lână, toate aceste obiecte folosite la realizarea unor astfel de țesături sunt ordonate cu mult bun gust și imaginație în Muzeul Olteniei. Uneltele de cojocărit, cele specifice prelucrării pieilor cât și acelea cu care se realizau cojoacele, mașinile de cusut, toate au fost achiziționate chiar de la un cojocar renumit al Dăbuleniului, pe care îl vei descoperi și în unele din fotografiile de pe pereții muzeului, într-un spațiu special dedicat acestei îndeletniciri oltenești.



Ai spune chiar că, această expoziție de artă tradițională este orânduită nu doar după niște norme metodologice specifice muzeelor ci, mai degrabă, după niște direcții sufletești, ale unor oameni care încă mai au înlăuntrul lor, aplecare pentru valoare, tradiție și autenticitate.



Să nu ocolești nici expoziția de ceramică, atât de frumos împodobită de meșterii olteni. Spațiul destinat cuprinde vase ceramice cu o vechime de maxim 100 de ani, din diferite centre ceramice ale Olteniei: Horezu, Șișești, Golgova, Ștefănești, Arcani, etc. Meșterii populari ai căror creații le poți admira aici sunt din diferite regiuni ale Olteniei: Marin şi Teodora Truşcă din Oboga, Ion Buclescu, Stelian Ogrezeanu, Victor şi Ecaterina Vicşoreanu, Dumitru şi Ioana Mischiu, Nicoleta Pietraru din Horezu, de Dumitru Şchiopu, Eugen şi Violeta Pătru din Vlădeşti.


Și, ca totul să pară cumva rupt din povești află că Muzeul acesta găzduiește și o expoziție de păpuși, organizată aici cu păpușile Teatrului pentru copii și Tineret. Este o adevărată încântare atât pentru cei mici cât și pentru orice iubitor al acestei lumi de basm să putem admira micile creaturi realizate din materiale textile și care, în mâinile unor actori pricepuți, prind viață și te poartă în tot felul de universuri paralele.



Și, dacă până acum am privit expoziții importante, în care arta, tradiția, iscusința mâinilor țăranilor de altădată erau ridicate la rang de lege, aici, în camera amenajată pentru păpuși cu pentru atelierele copiilor, talentul rezidă din fiecare păpușă pe care o privești.


Merită din plin să ajungi până aici și să dai o raită prin Casa Băniei! Mai ales pentru că, dacă nu știai, clădirea este cea mai veche construcție medievală din Craiova, construită undeva la sfârșitul secolului al XV-lea de către boierii Craiovești, iar, în forma actuală, a fost reconstruită în 1699 de către domnitorul Constantin Brâncoveanu! Din vechiul imobil ridicat de către boierii Craiovești se mai păstrează astăzi doar o parte a pivnițelor în care am admirat expoziția de obiecte de gospodărie.


Cu toate că a trecut prin foc, nu de puține ori, Casa Băniei păstrează încă urmele unei povești de dragoste, dintre Barbu Craiovescu și o domniță de rang înalt, pe care acesta ar fi răpit-o pentru a da glas dorințelor inimii. Actualul muzeu este găzduit aici din anul 1966 dar, undeva în anii ’30, elevii școlii care funcționa pe atunci în incinta clădirii au descoperit un adevărat labirint de tuneluri, realizate în trecut pentru adăpostirea și fuga celor care se refugiau aici în timpul pericolelor. 30 de ani mai târziu, Securitatea a decis imediat ce a aflat de existența acestui labirint să îl zidească și să îl îngroape definitiv.


Secția de Etnografie a Muzeului Olteniei, găzduită în această casă a Băniei este o poveste. Una impresionantă, despre tradiție, meșteșug, istorie și viață. Nu exagerez cu nimic când spun că este unul dintre muzeele de etnografie prin care e musai să treci, sală cu sală, fără să ocolești nici măcar un exponat. Am stat mai bine de o oră acolo, admirând, preț de o clipă, fiecare obiect din colecțiile de patrimoniu etnografic ale Olteniei. Sunt cu miile și, chiar dacă unele nu sunt expuse decât din vreme în vreme, cele care alcătuiesc expozițiile permanente sunt suficiente cât să-ți creeze imaginea unui spațiu tradițional românesc.



Nu te îndemn să ajungi aici decât dacă inima îți dă ghes către orice exprimare artistică a frumosului. Altfel e doar un alt muzeu, cu ușile deschise. În schimb, dacă simți că în venele tale sângele este suma tuturor acestor memorii ancestrale, dacă îți mai simți încă legăturile cu strămoșii și cu pământul acesta care i-a învățat toate îndeletnicirile de milenii, atunci mergi și trece-i pragul Casei Băniei – locul care-a încremenit timpul!




Cândva, în Craiova


O părăsiseră toți acum vreo câțiva ani. Lăsară în urma lor porțile ferecate, obloanele trase iar, din tot ceea ce odinioară era motiv de bucurie la întoarcerea de pe drumuri, acum rămăsese doar un chip de lut, trist, ponosit și îmbătrânit. Oamenii treceau în fiecare zi pe lână ea. În goana lor, uitau de multe ori să își arunce privirile, măcar pentru o secundă către chipul ei.


Ea aștepta, cuminte însă. Să se întoarcă. Să se uite. Să nu uite. Să nu o lase să se ducă. Astfel aștepta ea de la oameni ceea ce ei nu mai aveau de mult în gânduri. Dar ea se încăpățâna. Și să creadă și să spere.


Așa sunt multe case vechi, ale României mele frumoase. Azi m-am hotărât să îți arăt o altă față a acestei Românii, unul dintre acele chipuri pe lângă care treci zilnic, în drumurile tale grăbite, fără măcar să știi că există.


E o vreme în care ele, casele prind aripi spre înălțimi, atunci când li se ridică piatră peste piatră. E poate, cea mai frumoasă perioadă a lor, aceea a copilăriei, a jocului de-a mortarul, de-a culorii aprinse a cărămizilor, a betonului armat care se odihnește înțepenit printre fiare. Mai apoi apare maturitatea aceea plină de chicotele copiilor, de lătratul câinilor și cotcodăcitul orătăniilor.


10 trucuri pentru vacanța visurilor tale



Ce îți trebuie pentru o vacanță perfectă? Bună dispoziție? Vreme prielnică? Dar pentru o vacanță romantică, perfectă, la malul mării? Jumătatea inimii tale și un anotimp plin de soare. Și cum până la vară nu mai este chiar așa mult, ne-am gândit că, pe lângă toate acestea ai nevoie de niște trucuri. Iată-le!


Prima dată pe apă? Prima ta vacanță la malul mării? Iată mai jos, o serie de trucuri de care ai nevoie pentru o vacanță de neuitat și niște clipe, de-a dreptul memorabile. Urmează-le și nimic nu îți va strica buna dispoziție!


Marea: nu este nevoie să mai spunem dar… nimic nu se compară cu o experiență de o săptămână pe un vas. Valurile unduitoare, care ridică ambarcațiunea sunt un motiv perfect pentru a prinde de mană pe cineva, a te cuibări la pieptul său, ori, de ce nu, a sta lipiți unul de celalalt, perfect ancorați.

Acasă la Samuel von Bruckenthal



Una dintre destinațiile favorite ale românilor în ce privește Ardealul este, cu siguranță, Sibiul. Și cum nu mai e cazul să insist ce are acest oraș așa spectaculos de te atrage mereu, mă rezum la a-ți prezenta astăzi un loc din Sibiu pe lângă care, dacă treci grăbit nu vei avea decât de pierdut!


Îți trebuie răbdare să vizitezi Sibiul. Și, pe lângă răbdare, îți trebuie ceea ce se numește curiozitatea turistului. La orice pas ți se deschid privirii străduțe întortocheate ce te transpun fără să vrei, în alte lumi. Dar, dacă vrei cu adevărat să încerci pe pielea ta cum e să sari dintr-o lume în alta la fiecare cinci minute, vizitează Palatul Brukenthal!


Mai întâi de toate trebuie să știi că palatul i-a aparținut lui Samuel von Bruckenthal, guvernator al Transilvaniei, singurul sas de aici care a ajuns la o asemenea funcție și un mare colecționar de carte și artă. A fost ridicat la rangul de baron de către împărăteasca Maria Tereza. A construit palatul care îi poartă numele în 1779, în stil baroc târziu. Colecțiile de artă pe care a reușit să le adune în timp au putut fi admirate de către publicul larg cu trei ani înainte de inaugurarea oficială a Muzeului Luvru din Paris. Palatul a devenit muzeu public în anul 1817 și, de atunci funcționează ca atare.

Galeriile de Artă Contemporană

Poveștile de vază ale Muscelului


Câmpulung Muscelul, capitala întemeietorilor de țară. Câți dintre noi mai știu astăzi că acest oraș a fost prima capitală a Țării Românești? Câți, de trec în goană de roți pe Bulevardul Pardon știu istoria acestui loc? Iată câteva motive și locuri ce îți vor spune povestea orașului Câmpulung, așa cum nu ai putea-o asculta, alergând de la un capăt la altul, al lui!

Sunt câteva elemente reprezentative ale orașului Câmpulung pe care ai face bine să nu le ratezi dacă ajungi aici. Unul, poate cel mai important este Bărăția, aflată chiar la o aruncătură de băț de centrul orașului, pe strada Negru Vodă, la numărul 116. Acest ansamblu spune o poveste veche, încă dinainte de anul 1300, unde, aici, în Câmpulung, exista o comunitate catolică importantă, creată de cavalerii teutoni, care aduseseră în zonă sași, pentru colonizare.
              



Aceștia și-au ridicat un cloașter (mănăstire) care se afla pe locul actualei grădini N. Paul, fostă Căprăuș. Anul 1300 însă a legat pentru totdeauna istoria Bărăției de cea a orașului, deoarece atunci moare comitele catolic Laurencius de Longocampo, a cărui lespede tombală se află sub altarul Bărăției. Inscripția pietrei de mormânt, realizată cu litere gotice săpate în piatră, menționează că “Aici este îngropat comitele Laurencius de Longocampo, cel de pioasă amintire, în anul Domnului 1300.” De aici pornește, practice, istoria urbei denumită după numele celui care a întemeiat-o.

                     

Și, dacă ai ajuns să vizitezi Bărăția, despre care, de altfel am scris și aici mergi în lungul drumului, până la sora ei, întru credință, Mănăstirea Ortodoxă Negru Vodă, aflată nu departe de locul în care te afli. Ctitorită în anul 1215 de către Radu Negru Voievod, initial a funcționat drept biserică. Rezidită, mai apoi, de Basarab I Întemeietorul și fiul său, Nicolae Alexandru, înmormântat de altfel, în interiorul bisericii, se dărâmă la un moment dat, în urma unui cutremur. Este reclădită de Matei Basarab în 1635, cu pietrele și pe temelia celei inițiale. Tot de atunci funcționează ca și mănăstire.

                     

De ce e important să ajungi aici? Pentru că, necropola domnească de aici păstrează primul document epigrafic scris în limba slavonă veche, pe cea mai veche piatră de mormânt voievodal, din țară, cea a lui Nicolae Alexandru Basarab! Totodată, Câmpulung Muscelul mai este renumit și pentru primul document scris în limba română, descoperit aici: scrisoarea lui Neacșu, din Câmpulung, către judele Brașovului, iar o copie, în facsimile o poți vedea chiar în Muzeul urbei!

                      

Și, dacă tot am pornit pe firul istoriei află că, peste tot în oraș există o serie de cruci votive, foarte vechi, unele dintre ele chiar de câteva veacuri bune. Le întâlnești la răspântii, în curțile oamenilor sau ale bisericilor, în mijlocul piațetelor sau chiar încastrate în zidurile caselor. Existența lor începe din momentul în care județul orașului (primarul din zilele noastre), împreună cu consilierii vremii, mergeau și jurau, cu mâna pe cruce că toată munca lor va fi în interesul acestei vechi urbe și a locuitorilor ei. Mai mult, pentru ca pârgarii să nu bată atâta drum până la prima cruce a jurământului, au fost ridicate și altele, aproape de locurile lor de baștină. Și, ca orice om care trecea prin oraș să știe ce privilegii are vechea capitală a Țării Românești, acestea au fost înscrise pe crucile din oraș, pe care le regăsești la tot pasul. 39 au fost toate, prima și cea mai veche datând din 21 iunie 1576. Una dintre cele mai importante mărturii medievale însă este crucea jurământului, ridicată în timpul lui Duca Vodă, în anul 1674 și pe care o vei putea admira încastrată într-unul din zidurile casei arhitectului Berechet. Crucea pârgarilor este, de asemenea, un alt monument de excepție din Câmpulung Muscel. Datează din 1790 și este amplasată chiar în mijlocul pieței orașului.

                       

Însă, odată ce vorbim despre istoria acestui loc este absolut necesar să amintim și de vremuri mai aproape de zilele noastre, care au marcat pentru totdeauna, destinele oamenilor de aici și poveștile locului. Chiar dacă nu este amplasat în oraș ci, la o aruncătură de băț, în Valea Mare Pravăț, Mausoleul Mateiaș își începe povestea scrisă în timpul Primului Război Mondial, când în zonă s-au dus lupte crâncene pentru apărarea teritoriului românesc.



Atunci, o Divizie locală, 22 infanterie, a înfruntat Divizia 76 infanterie germană, la Fundata, în momentul în care s-a dat ordin de blocare a trecătorilor spre Transilvania şi retragerea trupelor de acolo. Se întâmpla în ultimile zile ale lunii septembrie 1916. Luptele de la Bran şi vechea frontieră de la Fundata, continuate la Rucăr şi Dragoslavele, au durat până în 6 septembrie, frontul solid fiind la Mateiaş şi cuprinzând şi nordul oraşului Câmpulung. Nemţii au pornit de la Zărneşti cu trupe speciale de vânători de munte, Brigada 8 Alpină din armata austro-ungară, au ocolit pe Valea Dâmboviţei şi au apărut în spatele diviziei române care a fost nevoită să se retragă urgent ca să nu cadă prizonieră. În jurul muntelui Mateiaş s-a improvizat într-o singură noapte un puct central care să apere trecătoarea. S-a blocat Valea Dâmboviţei şi totodată drumul spre Bucureşti şi astfel frontul s-a lărgit şi spre vest, acoperind Câmpulungul. Luptele au durat aproximativ două luni, timp în care şi-au pierdut viaţa 921 de nemţi şi 1.200 de români.



Tot de aceste lupte se leagă și o parte din literatura noastră de căpătâi. Romanul “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” își are rădăcinile aici. Fortificațiile descrise între paginile lui sunt cele realizate de către Regimentul 30 Muscel, care fusese destinat să blocheze frontiera la Vama Giuvala, în timp ce Regimentul 70 Infanterie îşi desfăşura pregătirea chiar pe raza oraşului. Pe tot parcursul anului 1915 au avut loc concentrări ale rezerviștilor pe specialităţi: infanterie, biciclişti, telegrafişti, agenţi de legătură, semnalizatori, brancardieri, veterinari şi peste 8oo de forțe de ordine, care să asigure ordinea şi siguranţa populaţiei civile în zonele de operaţii militare. Iar astăzi, dacă stai de vorbă cu acei localnici mai în vârstă îți pot spune cu lux de amănunte ce grozăvii le-au văzut ochii și pe care, mai apoi, le-am putut regăsi în romanul lui Camil Petrescu.



Și pentru că tot am vorbit despre un loc pe care îl descrisesem mai amănunțit aici ar trebui să nu ratezi, în drumul tău nici Muzeul Municipal Câmpulung, în care vei putea vedea istoria orașului, încă de la început de vreme, din preistorie și antichitate, atunci când, locuitorii vechii Dacii întemeiaseră aici cetăți, iar romanii au clădit în zonă cel mai important punct de observație de pe întreg Limesul Transalutanus: Castrul roman de la Jidova. Toate poveștile despre locurile acestea sunt bine reprezentate între exponatele din muzeu, alături de documente și urme din epocile medievală și modernă. O bogată colecție de tablouri realizate de unii dintre cei mai importanți artiști musceleni și români este și ea găzduită în Muzeu.


Și, pentru că nu te pot lăsa să pleci fără să îți arăt una dintre mândriile Muscelului, te invit să nu ocolești Secția de Etnografie a Muzeului, amplasată în cea mai veche construcție din Câmpulung, Vila Ștefănescu, ce datează din 1735! Vei rămâne surprins de frumusețea acestei bijuterii arhitecturale, precum și de exponatele din interior, ce însumează deja celebrele marame muscelene, portul popular specific zonei, precum și o bogată colecție de ceramică și țesături tradiționale de mare valoare etnografică!



                      

Câmpulung Muscelul este o poezie frumoasă. La figurat dar, la fel de bine și la propriu. Pentru că, tot legat de istoria acestui loc este, pentru totdeauna și poetul nostru George Topîrceanu, a cărui casă memorială se află chiar lângă Câmpulung, în centrul satului Nămăiești, chiar peste drum de mănăstirea cu același nume. Acum, ai chiar două motive să ajungi în zonă, o dată pentru poetul gâzelor și al florilor, dar și pentru una dintre cele mai impresionante mănăstiri rupestre de la noi din țară!





Prietenul copiilor, poetul gâzelor și al florilor a trăit în acea casă opt ani, din 51 cât a fost pe pământ. În 1905 ajunge la Nămăiești. Topîrceanu avea 19 ani și era elev la liceul Sf. Sava, În București. Vacanțele venea în sat unde a și pus ochii pe o educatoare, Victoria Ioga, frumușică și înstărită (casa în care ne aflăm i-a aparținut acesteia) și s-a căsătorit cu ea în 1912. Locuința de la Nămăiești a devenit singura casă personală fiindcă, în rest, Topîrceanu a fost chiriaș grăbit.



Cu siguranță ai observant, tot bătând istoriaorașului în lung și lat, arhitectura lui, tipic musceleană, realizată într-un stil neo-brâncovenesc! Multe dintre clădirile prezente aici sunt realizate după planurile celebrului architect D.I. Berechet, una dintre cele mai impozante construcții de acest fel fiind chiar sediul actualei primării. Însă nu doar prin sedii de instituții este elogiată azi memoria celebrului architect ci și prin construcții civile de o frumusețe impresionantă. Case cu pridvoruri largi, deschise, pline ochi de mușcate pe timpul verii, cu bârne de lemn sculptat și ferestre generoase se ițesc privirii pe străzile orașului. Și, dacă ai răgaz să iei vechea urbe la pas, vei descoperi că își merită pe deplin vechiul titlu de capitală a foștilor voievozi, întemeietori de țară!

                                    

Nu este un oraș ca oricare. Nu este un loc searbăd, lipsit de poezie, istorie și frumos. Câmpulung Muscelul este o carte de vizită pentru toată Țara Românească! Este o poveste fără sfârșit, care a străbătut veacurile, cuminte, în tăcere și, cu grijă. Povestea aceasta merită și vrea să fie ascultată și descoperită de către oricine are ochi și suflet să o vadă! E vară de acum! Vino să o cunoști, pas cu pas, pe străduțe întortocheate, în muzee impresionante, pe bulevarde înverzite și de pe cruci încrustate în limbi străvechi!

                          

NB: Fotografiile aparțin autorului și nu pot fi preluate decât cu acordul scris al acestuia!

Mai multe foto pe: romaniasphotos.blogspot.com